29 aug. 1. Paradoxul Succesului
Un nou jurnal, o nouă expediție, în timpul pandemiei COVID, care ne-a oprit planurile în 2020. După o refacere lungă și dificilă în toamna anului 2019 (atât fizică, entorsa de la glezna stângă, cât și psihică), plănuiam o reîntoarcere în munții aspri din Karakorum, Pakistan. Dar coronavirusul a avut alte planuri cu noi toți…
M-am gândit foarte mult dacă să scriu pe blog despre ultima expediție, dacă ar mai prezenta vreun interes. Primul gând a fost, evident, să nu mai scriu. Iar expediție? Iar Paki? Același munte? Părea o idee foarte proastă. După o lungă dezbatere cu mine însămi, am hotărât să împărtășesc, totuși, și această experiență (după Aconcagua, Ama Dablam și Gasherbrum II din 2019). Mai ales că, privind acum în urmă, experiența a fost complet diferită, de la condițiile pe care le-am avut, agenția nouă, interacțiunile cu localnicii, vremea, felul în care am abordat ascensiunea pe munte. Practic, a fost ceva complet nou!
Jurnalul l-am scris oricum, practicarea acestui „ritual” mă liniștește cumva și îmi face ordine în gânduri, momentul scrisului a devenit o parte din mine, se întâmplă automat în orice clipă liberă a zilei. Dacă în urmă cu 2 ani am avut cu mine un carnețel care s-a terminat cu mult înainte de terminarea expediției, acum am fost prevăzătoare și am plecat cu un caiet mai generos 🙂 . Am ratat să scriu doar ultimele 3 zile, de la întoarcere, a trebuit să le completez acasă, cât mai repede, ca să nu uit nimic. Incredibil câte amănunte și trăiri se pierd, se estompează în timp…
Nu am știut până în ultimul moment dacă vom reuși să plecăm, incertitudinea și stresul aferent ne-au însoțit mereu. În sezonul de primăvară din Nepal, la Annapurna totul a mers bine, apoi au apărut cazuri de COVID în Taberele de Bază de la Everest și Dhaulagiri, ceea ce a compromis multe expediții. În Pakistan, până în ultimul moment s-au anunțat 10 zile de carantină la intrarea în țară indiferent de situația vaccinării sau a rezultatelor de la testele PCR și rapide.
Noi am achiziționat biletele de avion de la Turkish Airlines la începutul lunii aprilie, cu 40 kg la bagajul de cală de persoană (am învățat din greșelile trecute, la Qatar și alte companii fiind permise numai 30 kg).
La sfârșitul lunii mai, primul zbor programat pe 13 iunie s-a anulat, dar am avut posibilitatea să alegem altul, pe 15 iunie. Mulți alții nu au avut altfel de opțiuni după anularea unui zbor și au renunțat să mai vină în expediție sau au făcut nenumărate acrobații de timp și financiare ca să găsească o formulă funcțională. Știu colegi cu 3 sau 4 zboruri anulate, cu 72 de ore durata totală sau care au stat în aeroportul din Islamabad 24 de ore până au reușit să iasă. Sunt povești în sine toate aceste aventuri pentru a putea ajunge într-una din țările unde sunt munții mari.
Dincolo de timpul alocat unei expediții, de dificultatea de a fi departe de familie, de a fi plecat de la serviciu pentru atât de mult timp, anul acesta s-au mai adăugat și picanteriile legate de vaccinare, diferite tipuri de testări, zborurile anulate sau răsucite în fel și chip.
Și, peste toate acestea, viza pentru intrarea în Pakistan. Anul acesta, România a intrat pe lunga listă a țărilor ai căror cetățeni pot aplica pentru viză online. Durează câteva ore să răspunzi la întrebări, unele complet neașteptate (țările în care ai călătorit în ultimii 3 ani, scopul și perioada, numărul vizei precedente de Pakistan, numele părinților, etc) apoi aștepți, aștepți, aștepți. La mine a durat o lună până am primit răspunsul, coechipierul de expediție Justin a primit viza după 5 săptămâni de la depunerea aplicației, luni după-amiază pe 14 iunie, noi având zborul marți dimineața 🙂 .
Marți 15 iunie
Introducerea fiind făcută, iată-ne în aeroportul Otopeni marți dimineața. Stăm la o mare coadă pentru îmbarcare, avem 86 de kg în cele 4 genți mari plus câte 10 kg în fiecare rucsac ca bagaj de mână. Varianta să plătim pentru cele 6 kg extra este exclusă, așa că Justin extrage bocancii mari de altitudine dintr-o geantă și rezolvă problema, doar că îi cară în mână prin aeroporturi!
La Istanbul avem o escală lungă, de aproximativ 8 ore. Și surpriză, ne întâlnim neașteptat cu Saul, colegul lituanian din expediția trecută. Mă ciocnesc cu un uriaș slab cu bocanci de altitudine ultimul model în picioare, numărul 48!!! Lumea este foarte, foarte mică. Stăm la multe multe povești, aflăm că am ales aceeași agenție, Lela Peak Expedition, doar muntele diferă: el merge la Broad Peak (8.047m, vecin cu K2, GI și GII), noi ne întoarcem în masivul Gasherbrum.
Am plecat spre Islamabad cu un Boeing 777-300 cu 9 locuri pe rând, care avea camere puse pe botul avionului și astfel am văzut, pentru prima dată, situată în interiorul avionului, decolarea și pământul îndepărtându-se. Extraordinară idee!!!
Miercuri 16 iunie
Ajungem în Islamabad pe la 3 dimineața, durează să ieșim din aeroport vreo 2 ore. Tot avionul, în jur de 250 de persoane, am fost testați rapid, gratuit. Cu număr de ordine, eu am fost numărul 163! Nenumărate controale, descărcăm și o aplicație pe telefon ca să completăm alte documente. Practic, fără smartphone și net ești mort în ziua de azi, nu poți funcționa 🙁 .
La ieșirea din aeroport ne adunăm vreo 15 persoane, o parte pentru expediții, o parte un grup de câțiva polonezi pentru trekking la K2. Suntem așteptați de frații Akbar și Anwar Syed (proprietarii agenției, gemeni identici). Ieșim seara cu toții la restaurantul Kabul, se pare că este un loc preferat atât de turiști cât și de localnici, am fost de mai multe ori și data trecută tot aici. Mâncarea este delicioasă, în special tot felul de frigărui și cărnuri, un adevărat răsfăț.
Joi 17 iunie
Avem mare noroc, zburăm dimineața spre Skardu (alternativa ar fi fost un drum de 48 de ore în jeep sau microbuz). Suntem 5: noi doi, Saul plus 2 belgieni foarte foarte simpatici, de la aceeași agenție, Niels și Jeff. Niels este inginer hidrolog, Jeff pompier și merg la Broad Peak plus K2, astfel încât vom petrece prima parte a expediției împreună.
Suntem așteptați la sosire de Tahir, un alt frate din familia Syed (în Pakistan majoritatea familiilor au minim 6 copii și este a 5-a țară a lumii ca populație, cu peste 200 de milioane de locuitori), care ne ajută să trecem mai ușor de alte și alte controale și să obținem hârtiile necesare mai repede (permisul de ședere temporară).
Orașul este efectiv îngropat în praf, Tahir ne povestește că în urmă cu 2 ani reparaseră drumurile și acum o fac din nou. Se pare că sportul cu bordurile și panseluțele este universal…Purtăm măștile ca un scut, mai mult ca să ne apere de praf. Justin se tunde pentru o sumă derizorie la o frizerie plină de localnici, de altfel va repeta gestul și la întoarcere, la același frizer tânăr și simpatic.
De data aceasta interacționăm mult mai mult cu localnicii și suntem mai relaxați (acum 2 ani, privind în urmă, cred că am fost mai crispată).
Vineri 18 iunie – Sâmbătă 20 iunie
Deși este ziua 4 de expediție, în această seară dormim deja în cort la 3.700m! Adică ne-am mișcat foarte, foarte repede.
Am plecat dimineața devreme în formula de 5 într-un jeep Toyota Land Cruiser vechi, de 7 locuri (nu s-a schimbat nimic, acestea sunt mașinile cu care se circulă) către o mică localitate de lângă Askole, satul Sildi, pe malul fluviului Shigar. Niels a mai fost aici în trecut și a dormit chiar la niște localnici. Acum s-a întors cu o donație de 500€ pentru școala de fete din localitate, susținută doar de comunitatea locală. Sunt cutremurată de ce văd, nici nu pot să comentez.
Sunt doar 2 clase, în niște condiții de neimaginat pentru copiii noștri! Și doar îmi pot spune în gând că există o evoluție, fetelor le este permis să meargă la școală și să învețe, ceea ce în alte state musulmane este interzis. Pozele o să vă lămurească mai bine…
După ce vizităm școala, suntem invitați cu toții peste drum, în camera de oaspeți a unui localnic, pentru a degusta produse locale. Ceai negru cu lapte, clătite și un ceai sărat tradițional (cu lapte, unt, sare și zahăr). Piesa de rezistență a fost însă un bol cu unt sărat topit, în care trebuiau muiate clătitele, care mirosea puternic poate a capră, poate a oaie. Băieții au fost foarte curajoși și au gustat, eu nu am îndrăznit 🙂 . Poate data viitoare! La sfârșit ne-au adus o farfurie cu dude, excepționale, mi-au adus aminte de copilărie…cu greu m-am abținut să nu mănânc toată farfuria. Am văzut la ieșire și dudul în curte, uriaș și plin cu fructe.
Am plecat apoi cu toții spre destinația noastră, un munte de trekking din apropiere, Khusargang, de aproximativ 6.000m. Aproape de Tabăra de Bază, la 3.800m, ne oprim la o stână, unde păstorii ne invită să bem un ceai cu ei și să mâncăm niște turte proaspete. Sunt mișcată de ospitalitatea lor, în acel colț pierdut de lume.
Locul de campare este situat puțin mai sus de această stână, lângă un izvor unde veneau atât animalele cât și păstorii să bea apă. Și noi ne-am aprovizionat tot de acolo. În jur totul e verde, plin de flori și de mirosuri plăcute, am scăpat de praful din Skardu și din Sildi! Plus vaci, oi și capre care trec sau chiar dorm pe lângă corturile noastre. Cum ar spune tinerii frumoși și liberi, un trai sustenabil… 🙂 .
Activez încă de dimineață garmin-ul cu track-ul GPS, pe care îl trimit acasă și inaugurez și sms-uri-le. Funcționează și mă simt foarte bine să comunicăm aproape zilnic.
Rămânem încă 2 zile aici, în care urcăm treptat, întâi până la 4.200m și în ziua următoare până la 4.800m. Băieții au plecat mai sus, au atins 5.000m și Niels chiar mai mult (el a profitat de ajutorul de acasă, somnul într-un cort hipobar timp de o lună înaintea expediției). Din păcate Justin are prima problemă digestivă din expediție, febră și diaree apoasă, scaune fără număr. Suspectez ceaiul de la stână sau cel cu lapte din sat din care a băut, eu încă nu am nimic. Încercăm să rezolvăm cu multă hidratare și mâncare liofilizată dar va mai dura până trece.
După ce coboară și băieții, strângem toate bagajele și coborâm din nou în sat.
VA URMA!
No Comments