12 feb. ANNAPURNA (Nepal) – a treia expediție la opt mii de metri

8.091m
martie-mai 2022
40 zile

Despre ANNAPURNA I

 

Situat în masivul Himalaya din Nepal, este al zecelea munte ca înălțime din lume și primul munte de peste opt mii de metri urcat vreodată de om, în 1950. Numele său, tradus din sanscrită, înseamnă „Zeița recoltelor” („fool of food”). În Hinduism, Annapurna este zeița fertilității și a agriculturii.

O expediție franceză condusă de Maurice Herzog a reușit să pună doi oameni pe vârf, la 8.091m, pe 3 iunie 1950, cu mari eforturi și sacrificii.

Până în momentul urcării sale, era aproape necunoscut în lumea occidentală. Apropierea de munte a fost complicată, într-un teren complet necunoscut, venind dinspre India, cu tone de echipament și alimente, traversări periculoase peste ghețari și torenți glaciari. Echipa franceză includea pe unii dintre cei mai buni alpiniști și ghizi montani ai acelui moment. Maurice Herzog și Louis Lachenal ajung pe vârf pe 3 iunie 1950, fără să folosească oxigen suplimentar.

Este cel mai înalt vârf urcat până atunci, primul de peste 8.000 de metri, la prima încercare, pe un munte care nu mai fusese explorat înainte.

Echipa de la vârf este ajutată la coborâre de ceilalți coechipieri aflați într-o tabără superioară: Lionel Terray și Gaston Rébuffat. În afară de Terray, toți au degerături grave și se deplasează foarte greu. Medicul expediției este nevoit să le amputeze degetele de la mâini și picioare pe drumul de întoarcere. O victorie scump plătită, care a avut un răsunet mondial, Herzog fiind ridicat de presa vremii la rangul de erou național.

Următorul vârf de peste opt mii de metri care va fi urcat este Everest, 3 ani mai târziu, în 1953.

Annapurna I este unul dintre cei mai periculoși munți ai lumii, cu o rată a mortalității încă ridicată (imediat după K2), datorită avalanșelor, vremii impredictibile și dificultății rutelor sale. Pentru decenii a fost muntele cu cea mai ridicată rată a deceselor, cu o rată înfricoșătoare de 3:1, însemnând că, la 3 persoane care au urcat pe vârf, una a murit la coborâre.

Această statistică s-a schimbat în ultimii 10 ani, probabil datorită abordării mai comerciale, în echipe mari care folosesc oxigen suplimentar, cu posibilitatea de organizare a salvărilor în caz de urgență.

Prima ascensiune de iarnă aparține unei puternice echipe poloneze, formată din Jerzy Kukuczka și Artur Hajzer, reușită în 3 februarie 1987, tot fără oxigen suplimentar.

Traseu

Echipa noastră este aceeași ca la precedentele expediții la opt mii de metri, eu și Justin Ionescu. Abordarea este similară, servicii asigurate doar până în Tabăra de Bază, fără să folosim porteri sau oxigen suplimentar în taberele superioare. Am revenit în Nepal după Ama Dablam (în octombrie 2018) și am apelat, pentru prima dată pentru mine, la agenția locală Seven Summit Treks.

După un trekking de câteva zile (am ales această variantă, în locul zborului cu elicopterul), ajungem la 4.200m și ne instalăm în Tabăra de Bază.

Abordăm fața nordică a muntelui Annapurna I, ruta clasică, nord-vestică, considerată una dintre cele mai „ușoare”!!

În Tabăra de Bază suntem 4 agenții, în jur de 25 de clienți, plus sherpa de suport. Fără oxigen suplimentar suntem 9 persoane, din care agenția noastră are 8 persoane, un număr foarte mare.

Particularitățile acestui munte sunt, în opinia mea:

• o Tabără de Bază situată foarte jos, la doar 4.200m (în traducere, o odihnă foarte bună, risc de îmbolnăvire redus) dar un drum lung până în taberele superioare, aproape o mie de metri de străbătut prin teren foarte expus, inclusiv avalanșelor, chiar și până în Tabăra 1;
• avalanșe multiple în fiecare zi, am numărat în taberele superioare peste 10 zilnic, unele chiar pe drumul nostru, pe ruta clasică; unele în apropierea Taberei de Bază, considerată cel mai sigur loc de pe munte;
• o vreme imposibilă, însemnând ninsoare zilnică, de zeci de cm, care contrazicea toate prognozele, plus vânt;
• special în acest sezon, ghinionul de a fi alături de câteva vânătoare de recorduri: prima care…, cea mai…etc…etc…care au îngreunat puțin tot parcursul nostru.

 

Amenajăm Tabăra 1 la 5.000m și Tabăra 2 la 5.500m, facem multiple drumuri cărând echipament și pentru aclimatizare, totuși insuficientă. Cea mai periculoasă și expusă zonă este cea situată între Tabăra 2 și Tabăra 3, ideal este să o străbați o singură dată, atât de periculoasă este, în principal din cauza avalanșelor.

Drumul pe care reușim să-l facem este: o Tabără 3 inferioară la 6.300m, Tabăra 3 la 6.500m și o Tabără 4 inferioară la 6.700m, de unde plecăm spre vârf, în seara zilei de 27 aprilie.

Plecăm spre vârf în jur de ora 21. Am avut în permanență o stare de somnolență accentuată, ore întregi mi-am dorit doar să mă așez să dorm câteva minute. Întrucât știam că acest gest ar avea consecințe foarte grave, mi-am impus să merg pas după pas.

Frigul puternic și aclimatizarea insuficientă, împreună cu riscul major de degerături (buricele degetelor de la mâini albe după 10 ore de mers) m-au forțat să mă întorc dimineața în jurul orei 7AM, după 10 ore de mers.

Eram cam la 7.600m, mai aveam măcar 6 ore de urcat până pe vârf. Știam, de asemenea, că în jurul prânzului urma să vină o puternică furtună, ceea ce ar fi îngreunat mult drumul de întoarcere. Am luat decizia împreună, în echipă, să coborâm. În sezonul 2022 a existat o singură zi de vârf, când toate echipele de pe munte au încercat să urce: 28 aprilie.

Coborârea spre Tabăra 4 este destul de dificilă, dar reușim să ajungem la cort în jurul prânzului, înainte de venirea furtunii. A doua zi coborâm în siguranță până în Tabăra de Bază.

Adaug această dificilă expediție la experiențele deopotrivă dureroase dar și frumoase, căpătate în apropierea celor opt mii de metri. A trecut aproape un an și de-abia acum reușesc să scriu despre ce s-a întâmplat.

Urmează povestea detaliată în jurnale, aici.