1. Pakistan

13 oct. 1. Pakistan

Salutare,

Prima mea expediție la un munte de peste 8.000 de metri a însemnat, în primul rând, o uriașă organizare, din toate punctele de vedere: să plec de lângă familie timp de 7 săptămâni (cea mai mare lipsă de până acum), să lipsesc de la cabinet în toată această perioadă, să organizez site-ul. Plus regimul intens de antrenamente și, nu în ultimul rând, grija pentru aspectele financiare și găsirea sponsorilor. Toate aceste aspecte m-au consumat teribil timp de câteva luni. Firește că cea mai importantă a fost hotărârea de a aborda un optmiar; după ce am luat decizia, cu 8 luni în urmă, cumva am fost nevoită să înot prin toate aceste aspecte.

Este a treia expediție în care țin jurnal (după Aconcagua și Ama Dablam), pe care voi încerca să-l reconstitui în povestea care urmează. Am scris atât de mult încât am terminat carnețelul alocat acestei activități înainte să se termine expediția, astfel încât am mai cumpărat o agendă din Islamabad și am scris retrospectiv, la cald, încercând să nu uit nimic din toată experiența!

București – Islamabad – Skardu – Askole

Luni 17 iunie

Plecarea din București a fost cu multe peripeții, întrucât, ajunsă de la Iași pe aeroportul Otopeni, am aflat că biletele noastre de avion fuseseră doar rezervate, nu și emise. Pe scurt, nu aveam bilete! În ziua zborului nu se pot cumpăra online, doar de la agenția respectivă, direct din aeroport. Ceea ce am și făcut, având mare noroc să găsim 2 bilete, atât București-Doha cât și Doha-Islamabad!

A urmat apoi ingineria cu aranjatul bagajelor, fiind permise doar 30 de kg, noi depășind cu mult această greutate. Am lăsat acasă foarte multă mâncare, decizie care ne-a costat infinit în timpul expediției, când ne-ar fi prins foarte bine ceva proteine la dieta noastră…

În scurta escală la Doha beau ultimul capuccino pentru următoarele 7 săptămâni, doar că nu știam atunci asta. În urma acestei expediții am luat și decizia, printre altele, de a achiziționa un ibric sau chiar un expresor portabil. Confortul psihic este foarte important, pentru mine cel puțin.

• 

După 2 zboruri de aproximativ 5 ore fiecare, ajungem noaptea în Islamabad, unde ne preia gazda noastră Ali de la agenția locală.

Marți 18 iunie

Suntem prima dată în Pakistan, atât eu cât și colegul meu de expediție, Justin. Totul este nou și foarte diferit de Nepal, atât în capitală cât și pe munte. Suntem înconjurați majoritar de bărbați îmbrăcați în portul tradițional, Shalwar Kameez (pantaloni lungi acoperiți de o rochie până la genunchi, purtați atât de bărbați cât și de femei).

Am stat o zi în capitală și am vizitat moscheea Faisal Masjid, a treia din lume ca mărime, cu arhitectură modernă și controversată. Desculți ne-am plimbat prin uriașul edificiu câteva ore. Deși eu eram îmbrăcată în acea cămașă tradițională primită cadou de la Ali, ne distingeam clar în marea masă musulmană, albi și europeni, simțind sute și sute de ochi asupra noastră. Mulți ne-au rugat să facă poze cu noi: copii, femei, bărbați, familii. Trebuie să recunosc că m-am simțit ciudat, dar ei au fost prietenoși, nu am avut nici un moment vreo senzație de nesiguranță…

Miercuri 19 iunie

În ziua următoare am zburat spre Skardu; în aeroport, înainte de plecare, am constatat iarăși ce mică e lumea (evident și cea alpină).

Justin s-a întâlnit cu mai mulți cunoscuți, printre care Carla Perez, partenera lui din expediția pe Cho Oyu, o forță a alpinismului feminin mondial. Împreună cu prietenul ei Esteban Mena și cu Adrian Ballinger (fondatorul companiei Alpenglow Expeditions) au făcut echipă pentru K2 fără oxigen suplimentar (later edit: au și reușit!). Văzând cum se bucură de revedere și cum împărtășesc amintiri comune, m-am simțit cumva parte a acestei lumi atât de fascinantă pentru mine.

În timpul zborului am trecut foarte aproape de Nanga Parbat, al nouă-lea munte ca înălțime al lumii, unul dintre cei mai frumoși și dificili de urcat. În timp ce pilotul anunța că suntem deasupra lui, văzând cum se ridică dintre nori, am simțit un mare nod în gât și am rămas efectiv fără cuvinte!

Skardu este o mică așezare, la 2.400m, într-o zonă aridă, deși este pe malul fluviului Indus. Ne întâlnim la pensiunea unde suntem cazați, pe malul râului, cu o mare parte din trekkerii cu care vom împărți drumul pe ghețarul Baltoro. În curte am găsit un cireș plin cu fructe coapte, am savurat din plin, cu jurnalul lângă mine. Deja sunt plină de gânduri și doruri către cei lăsați acasă.

Joi 20 iunie

Am avut zi de pauză și cumpărături în Skardu: gaz, coardă, cuie de gheață, o hartă cu regiunea ca amintire, foarte mult praf înghițit, multe poze cu localnicii, cireșe direct din copac mâncate (în curtea casei unde are Ali biroul erau 2 cireși încărcați cu fructe neculese încă, în care m-am suit). Pe scurt, relaxare.

Încă de la plecarea din Islamabad ne-am reunit cu viitorii noștri colegi de expediție, Natalia din Letonia și Saulius din Lituania, cu care ne plimbăm prin exoticul Skardu și facem cumpărăturile împreună.

Înapoi la pensiune, începe calvarul sortării bagajelor, astfel încât să avem piese de bagaj care să cântărească 25 kg/piesa, ceea ce a însemnat ore și ore de aranjamente. De fiecare dată, această sortare a bagajelor mă consumă psihic foarte tare…Am realizat ulterior, este și ultimul loc cu wi-fi până pe 1 august.

Vineri 21 iunie

Dis-de-dimineață iarăși reluăm aranjatul bagajelor și reușim cumva să le împărțim pe greutatea cerută; la ora 8.30 ne îmbarcăm într-o capsulă temporală, un jeep Toyota Land Cruiser vechi de aproximativ 25 de ani. Ali rămâne în Skardu, plecăm noi 4 plus șoferul plus ghidul pentru trekking, responsabil de relația cu poliția și armata până în Tabăra de Bază.

Am avut 4 puncte de control, atât ale poliției cât și ale armatei, iar drumul, care a durat 7 ore, a fost ca în filmulețele acelea de pe Youtube în care ești întrebat dacă ți se pare că trăiești periculos.

Am urmat fluviul și valea Shigar, fluviu imens, întâi în deșert, apoi, pe măsură ce am urcat, a devenit tot mai vijelios și abrupt. O bucată am mers pe asfalt, cam 2 ore, apoi pe un drum îngust și sinuos, cu risc la fiecare curbă să cădem în prăpastie.

Atât șoferul cât și ghidul păreau relaxați și nederanjați, chiar și când mașina s-a oprit. S-au dat jos și au reparat la motor ceva, o improvizație cu o sârmă, cum se întâmpla pe vremuri cu Daciile pe drumurile din România.

În jurul orei 16, cu rinichii și coloana vertebrală rearanjate, ajungem la destinația noastră din acea zi, satul Askole, ultima oază de civilizație pentru următoarele 6 săptămâni.

Într-o poiană uriașă terasată, cu zeci de corturi înșirate, fără curent și wi-fi, la 3.050m, deja simt o ușoară presiune și încep să beau apă.

Facem toți organizarea pentru noapte: corturile, izoprenele, sacii de dormit, hainele pentru a doua zi; pe scurt, toată pregătirea pentru seară și noapte, care se va întâmpla de acum zilnic cam o lună și jumătate.

Avem niște scaune verzi ca ale regizorilor de film în cortul de masă, beau ceai după ceai pentru hidratarea atât de necesară și scriu în jurnal.

După masa de seară, pregătită de bucătar și ajutorul lui, în cort, la lumina frontalei, citesc. Am luat 3 cărți cu mine, iarăși fără Kindle. Date fiind condițiile, mi se pare un lux extraordinar și o mare relaxare să fac asta.

Nu aveam de unde să știu că de-abia 2 săptămâni mai târziu voi mai reuși să mă răsfăț cu cititul dintr-o carte…

VA URMA!