Jurnal Aconcagua 6.962m – Ianuarie 2018

Jurnal Aconcagua 6.962m – Ianuarie 2018

6.962m
22 zile / 7 ore la vârf

Despre ACONCAGUA

Cerro Aconcagua este situat în Argentina și deține numeroase „titluri”: este simultan cel mai înalt munte din America de Sud, din ambele Americi, din emisfera sudică și cea vestică, precum și cel mai înalt munte din afara Asiei. De asemenea, face parte și din circuitul Seven Summits.

Prima ascensiune pe ruta clasică, nordică, a fost realizată în 1897 de către o expediție europeană condusă de britanicul Edward FitzGerald.
Fața nord-estică a fost urcată în premieră pe 9 martie 1934 de către o echipă poloneză, din care au făcut parte K. Narkiewicz-Jodko, S. Daszynski, W. Ostrowski și S. Osiecki. În onoarea lor, această rută se numește Ghețarul Polonez.

Abordul pe ruta nordică este considerat cea mai înaltă ascensiune non-tehnică din lume, deoarece nu necesită folosirea corzilor și a pioletului. Dificultatea constă în însăși altitudinea muntelui, de aproape 7.000m, care necesită o aclimatizare temeinică.

Traseul expediției

În echipă cu Daciana Leonte, Nicoleta Tiron și Justin Ionescu, am abordat ruta Ghețarul Polonez și drumul pe 360 de grade al Aconcagua Provincial Park. Am plecat din Penitentes pe Vacas Valley până în Plaza Argentina, apoi la Ghețarul polonez.

Vremea proastă și lipsa timpului ne-au făcut să abandonăm frumoasa noastră tentativă, de a fi primele românce care urcă Ghețarul Polonez. Ne-am mutat pe ruta clasică și, din ultima tabără înainte de vârf, Colera, trei dintre noi am urcat pe Cerro Aconcagua. Coborârea am făcut-o pe ruta clasică, până în Plaza Mulas și apoi jos prin Horcones Valley până la Penitentes, apoi în Mendoza și înapoi acasă.

15 zile de pomină

Întâi, trebuie să precizez că este prima expediție la care am ținut un jurnal; am făcut mari eforturi să scriu în fiecare zi, neavând obișnuința unui astfel de gest. Am scris în limba română, la Ama Dablam jurnalul fiind scris în engleză, ca și temă de la Teacher! A urmat și al treilea jurnal, după expediția pe primul munte de peste 8.000m, Gasherbrum II, din Pakistan. Privind în urmă, cred că este de mare folos un jurnal, atât în timpul expediției, cât și după, pentru a nu uita nici un amănunt.

Am plecat din țară întâi la Madrid, apoi către Mendoza, primul meu zbor lung peste Ocean. Escala la Madrid a fost de 12 ore, motiv pentru care am vizitat Guernica lui Picasso de la Museo de la Reina Sofia, grădina botanică din stația Atocha și la final multe tapas într-un bar tradițional. Seara ne îmbarcăm spre Santiago, zbor de 11 ore. Nu am știut că este bine să mă mișc permanent astfel încât, la coborâre, gleznele mele sunt umflate ca niște colăcei! În Mendoza, surpriză mare, bagajele de cală, a câte 22 kg fiecare, lipsesc cu desăvârșire. Sunt undeva pe drum, nu știm unde și nu știe nimeni, va dura 3 zile recuperarea lor în Mendoza și o întârziere de 3 zile în program.

Aflată pentru prima dată în emisfera sudică, am fost copleșită de căldura ce ne-a întâmpinat, atât cele aproape 40 de grade de afară cât și localnicii primitori. Deși eram foarte încordați pentru că bagajele fără de care nu puteam începe expediția lipseau, a fost imposibil să ne supărăm. A fost prima dată când, plecată departe de țară, m-am simțit pur și simplu acasă; sigur are de-a face cu limba spaniolă, pe care o vorbesc toți. A fost prima dată când nu am auzit nicăieri limba engleză (chiar și în Iran era peste tot), dar ne-am descurcat minunat.

După ce ne-am recuperat bagajele, după efectuarea formalităților legate de taxa de parc, după o cină copioasă cu vită argentiniană și vin Malbec, am plecat spre Penitentes, punctul de început al expedițiilor pe Aconcagua (prin Horcones Valley și Vacas Valley).

Pe 1 ianuarie am început trekkingul, care a durat 3 zile până în Plaza Argentina: Punta de Vacas, apoi Pampa de Lena, Casa de Piedra și în ultima zi atingem tabăra de bază de pe această latură a muntelui, la 4.200m. Nu am avut ajutor, în fiecare zi montam și demontam cele 2 corturi și pregăteam masa (în toată expediția, Daciana a stat singură în cortul ei, iar noi, ceilalți trei, am împărțit un cort). Recunosc că nu a fost o decizie foarte inspirată, urmărind în fiecare seară grătarele cu vită argentiniană pe care le pregăteau los arrieros pentru clienții lor 🙂 .

Am trecut un râu învolburat și foooarte rece călare pe măgari, întrucât spaima unei eventuale cistite ne-a făcut să refuzăm traversarea direct prin apă; contra sumei de 1$/persoană, măgarii ne-au ajutat să trecem râul pe spatele lor.

În Plaza Argentina, la 4.200m, am avut asigurată cazarea și masa; când am ajuns, pe 3 ianuarie, destul de șifonați și prăfuiți, în cortul de masă ne așteptau în primul rând o bucătăreasă zâmbitoare, multe fructe și ulterior o friptură de vită argentiniană excepțională chiar și acolo, gătită la grătar în spatele corturilor!

În ziua următoare, pe 4 ianuarie, după controlul medical obligatoriu, încărcați cu 10-15 kg în spate, facem primul drum spre Campo 1. Lung și abrupt, mai ales ultimii 200m.

Am întâlnit pentru prima dată penitentes, niște formațiuni specifice acestui relief montan, ca niște fâșii verticale înalte de aproximativ 1 metru, foarte ascuțite, de gheață. Sunt resturi din ghețarul pe care mergeam, erau câmpuri întregi. Este foarte periculos să mergi printre ele, deoarece se pot rupe sau poți aluneca și accidenta. Arată ireal, în tot peisajul acela arid și prăfos.

Din când în când, sub mormanele de pietre pe care înaintăm dificil, se mai zărește câte o crevasă; suntem totuși pe un ghețar…Ultima pantă este pur și simplu năucitoare, cu rucsacul greu în spate și fără bețe, toate pietrele curg la vale sub picioarele noastre. Ne alegem viitorul loc de campat, îngropăm sub niște pietre mari echipamentul și coborâm iar în Plaza Argentina.

Genunchii și tendonul lui Achile drept sunt cam iritați în urma acestei zile, vorbesc cu ei și îi rog să se liniștească. Noaptea ies din cort să admir luna aproape plină și miile de stele, este un moment de păstrat în suflet; niciodată în expediții nu mă satur să admir cerul așa cum se vede la altitudini mai mari, probabil mult mai curat datorită lipsei poluării. Și mereu regret că nu am pricepere tehnică să imortalizez cumva aceste imagini ireale…

În cortul foarte mare dormim pe niște paturi pliante, dar este extrem de frig, sunt îmbrăcată cu geaca de puf și cu șosetele de puf, în sacul de dormit tot de puf; cu toate acestea, este foarte, foarte frig.

A doua zi, pe 5 ianuarie, a fost zi de odihnă și aclimatizare pe un mic vârf din apropiere. În mijlocul morenei am găsit un bolovan uriaș, perfect pentru boulder, avea chiar și o saltea la bază; ne-am urcat toți pe el, încercând să ne dezmorțim ușor…

Seara, o istovitoare discuție tehnică, planuri despre traseu și apoi organizarea administrativă (împărțitul mâncării, sortatul echipamentului), urmată de altă friptură de vită la grătar…

Pe 6 ianuarie ne pregătim restul bagajelor și plecăm definitiv în sus; dezastru, fiecare are în spate aproximativ 14 kg, deși am redus la maxim tot ce se putea. Mergem foarte, foarte încet, eu mi-am luat de data aceasta și bețele, ceea ce ajută mult. Faza zilei: ne întâlnim pe drum cu un grup de americani, care se opresc în dreptul lui Justin, unul din ei exclamă sincer invidios: „You are the luckiest man from this mountain!” Râdem cu toții în hohote!!!

În 4 ore atingem Campo 1, găsim tot echipamentul la locul lui sub pietre, ne montăm corturile, topim apă, pregătim cina, supe liofilizate și multe ceaiuri. Noaptea, mă minunez iar și iar de toate stelele de pe cerul senin, văzute de la 5.000m.

Începem să folosim și pungile portocalii pentru deșeurile organice (proprii) care ne-au fost înmânate în Plaza Argentina, fiecare cu tehnica lui. Avem și pungi de gunoi pentru fiecare, numerotate diferit; toate vor trebui predate la coborâre, altfel, amenda este substanțială. Restul expediției m-am ocupat de căratul lor, până le-am predat, am multe poze dovadă! (doar Daciana a cărat-o pe a ei).

În ziua următoare, pe 7 ianuarie, cu 10 kg în rucsac și bocancii de altitudine în picioare, plecăm către Campo 2; ne mișcăm foarte greu și nu reușim să atingem tabăra; ne lăsăm toate bagajele într-un sac, adăpostit de o stâncă. Track-ul GPS ne arată că suntem la 100 de metri distanță de destinație, dar suntem epuizați; hotărâm să coborâm.

Ajunși în Campo 1, surpriză, începe să ningă cu granule de polistiren, din ce în ce mai dese. Îngrijorarea noastră crește, deoarece prognoza meteo primită zilnic de acasă prin satelit ne arată ninsoare, ninsoare și iar ninsoare, cam 50cm zilnic…discutăm mult despre ce opțiuni am avea; cu atâta zăpadă, riscul de avalanșă este maxim, trebuie așteptate multe zile să se stabilizeze zăpada.

Seara, inaugurăm în cort pee-bottle-ul (o sticlă de plastic de 2 litri tăiată în porțiunea superioară), este mult mai simplu să ne descurcăm așa decât să ieșim noaptea afară din cort în frig și ninsoare!

Dimineața, pe 8 ianuarie, primesc de acasă un sms îngrijorător: „nu avem vești de 48 de ore!”, deși am trimis zilnic sms-uri. Realizez că se întâmplă ceva, reușesc să sun, să vorbesc și mă mai liniștesc. Sms-urile pe care le trimiteam nu au ajuns, am reușit să comunicăm restul expediției doar prin apeluri telefonice de la telefonul prin satelit.

Plecăm iar spre Campo 2 cu ultimele resturi de echipament, printre care și pioleții tehnici. Nico se simte rău și se întoarce, noi cei trei rămași urcăm și recuperăm echipamentul, ne punem colțarii și urcăm o pantă pe ghețar foarte înclinată, având și rucsacii foarte grei în spate. Justin, pe lângă rucsacul propriu, mai cară și o jumătate de sac cu echipamentul lui Nico; deși a bătut urme tot drumul, este suspect de vioi, cred că a băut pe ascuns niște activatori…Eu de-abia mă mișc. După ce traversăm ghețarul, ultima porțiune înainte de tabără este plină de pietre și zăpadă care curg mereu la vale. În vârful pantei apare în sfârșit indicatorul Campo 2. Mare, mare bucurie!

Lăsăm echipamentul, mâncăm rapid un baton, ne hidratăm și repede jos în Campo 1, unde ne aștepta Nico. Fetele și Justin mă ironizează fin pentru că scriu în jurnal cu multă determinare 🙂 …afară a început să ningă mai devreme decât în zilele precedente, începând cu ora 15, fără încetare; ninge toată noaptea.

Marți, pe 9 ianuarie, când ieșim din cort, totul este ud; suntem nevoiți să așteptăm câteva ore să se usuce sacii și cortul; împachetăm tot și plecăm. Ultima porțiune înainte de Campo 2 o urcăm de data aceasta mai ușor, datorită zăpezii mari. Am avut mari emoții la traversarea ghețarului, chiar înainte de tabără, datorită pantei abrupte, dar totul a decurs în regulă, mă simt și bine, nu mă doare nici capul sau altceva. Ne instalăm cele 2 corturi aici. Nico nu se simte bine, intră repede în cort și vomită, este mai puțin aclimatizată decât restul echipei; după, se simte mai bine.

Ninge până în jur de ora 22, cortul este acoperit complet de zăpadă, cam 20cm. Noaptea, când ies afară să arunc conținutul pee-bottle-ului, admir iar și iar cerul senin, plin cu infinite stele; se vede clar Calea Lactee. Ghețarul este chiar lângă noi, mare și tăcut; pare așa ușor de abordat, parcă uit de toate urmele de avalanșe proaspete de pe el.

În noaptea asta stau la mijloc, între Nico și Justin, nu îmi este frig deloc, dar am senzația că mă sufoc. Doar Justin se plânge de picioarele înghețate; îi dau două plicuri cu încălzitoare chimice și i se face cald instantaneu.

Sun acasă, mă bucură și liniștește să ne auzim și să aflu că sunt bine toți; în timp ce mâncăm primim și prognoza, alți 40cm de zăpadă la noapte.

Tabăra este aproape pustie, suntem doar noi și alte 3 corturi: doi francezi și două echipe de americani, 10 oameni cu tot cu noi, complet diferit de aglomerația de pe ruta clasică. Ghețarul este deasupra noastră, plin de urme de avalanșe, arată cam neprietenos, ca să nu spun periculos!

Miercuri, pe 10 ianuarie, începem cu ritualul obișnuit: cafea, punga portocalie, telefon acasă, mâncăm ultima bucată de mușchi afumat, cu mult usturoi crud. Justin pleacă să bată urme cu unul dintre americani, ca să avem track GPS la noapte când vrem să plecăm la vârf. Noi, cele trei grații, rămânem la corturi și facem diverse treburi: uscăm sacii de dormit, desfacem sacul mare de echipament, ne pregătim pentru plecarea de la noapte, facem planuri când se întoarce și Justin. Mă îmbrac cu aproape toate hainele de vârf, ne hidratăm, mâncăm puțin (rămânem cam fără mâncare) și ne culcăm; îmi este foarte frig.

Joi, pe 11 ianuarie, la ora 2 sună ceasul. Justin începe să facă apă, câte doi litri pentru fiecare, deci 8 litri în total. Din păcate, începe să bată vântul, foarte puternic, fără încetare. La ora 3.30, când toată apa este pregătită, este imposibil să ieșim din cort. Așteptăm oră după oră, dar vântul nu se potolește. La ora 6, în cort, sunt acoperită complet cu zăpadă, deoarece vântul bate dinspre partea mea. Adorm în acel zgomot infernal și mă trezesc în aceleași condiții, în jur de ora 8. Ieșim afară, urmele bătute de Justin nu se mai văd deloc. Realizăm că e musai să părăsim Campo 2, planul ar fi să împachetăm tot, să traversăm pe curbă de nivel, la 6.000m muntele și să ne mutăm în tabăra Colera, ultima tabără înainte de vârf de pe ruta clasică. Nu sunt urme, le batem pe rând. Fiecare dintre noi are un rucsac uriaș în spate și Justin cară în plus un sac uriaș, pe lângă rucsac. Dar pur și simplu nu ne-am îndurat să abandonăm vreo piesă din echipament în Campo 2!

Mie mi se face tot mai frig la mâini, aproape îngheață; mă opresc, îmi scot mănușile și îmi încălzesc mâinile în axile, ceea ce se întâmplă imediat. Facem această traversare a ghețarului foarte greu, din două motive: este foarte multă zăpadă, nu se văd penitentes sau crevasele și trebuie să ne legăm în coardă, pentru siguranță; apoi, cărăm în spate o greutate foarte mare.

Ultima porțiune înainte de Colera este abruptă și fără sfârșit. Toată această traversare a durat 5 ore infinit de lungi. Există o mică filmare cu Daciana, care pur și simplu se mișcă milimetric, cu pauze uriașe între pași; toate ne mișcam la fel, numai că avem imortalizat momentul doar cu ea…

Ajungem în Colera super obosiți, iritați, nervoși, încep diverse certuri pe tonuri iritate, foarte explicabil de altfel, date fiind condițiile. Montăm corturile și mâncăm ultima supă rămasă, ne întindem să ne odihnim; dupăamiază, în mod miraculos, apare lângă noi Adrian, care urcase vârful în acea zi (din echipa lui Ovidiu Popescu, împreună cu Bogdan, ne întâlnisem cu ei în Mendoza și în Penitentes, dar ei urcaseră pe ruta clasică); ca un erou salvator, ne dăruiește niște conserve care au prins atât de bine!

Suntem îmbrăcați în hainele de vârf deja de două zile…discutăm și hotărâm să încercăm la noapte să urcăm, fiind în criză de timp. Vineri, ziua următoare, este ultima zi de vreme bună și ultima zi în care am putea să mai urcăm, ca să nu pierdem avionul de întoarcere acasă.

Vineri, pe 12 ianuarie, la ora 11.30AM, am urcat pe Cerro Aconcagua.

Totul a început noaptea la 2.30 cu ritualul pregătirii apei; nu am mâncat nimic deoarece nu aveam ce 🙂 . La 4.30AM ne punem colțarii în picioare și plecăm spre vârf. Știu că nu va fi ușor și încerc să-mi stăpânesc emoțiile.

De grupul nostru se lipește o chinezoaică apărută în Colera dupăamiaza trecută, care își montase cortul chiar lângă noi; era complet singură.

Se face din ce în ce mai frig, la ora 6AM facem prima pauză pentru hidratare; în fața noastră sunt multe frontale, e multă lume pe munte.

Ajungem la un mic refugiu în drumul spre vârf, numit Independencia, când începe să bată vântul. Încălzitoarele din bocancii G2 sunt pornite pe poziția intermediară și picioarele sunt în regulă; problema mare sunt mâinile, care, în două rânduri de mănuși, dintre care ultimele de puf, îngheață. Sunt foarte stresată la gândul unor degerături. Fac schimb cu mănușile Mountain Hardwear ale lui Justin, cu care urcase în primăvara trecută pe Everest; am pus și încălzitoare în palmă, mișc mereu degetele înghețate și tot sunt la limita de siguranță. Vântul este crunt, mă gândesc serios să abandonez. Începe o lungă traversare pe o pantă înclinată, de-abia merg. Nico nu se simte bine și hotărăște să se întoarcă, sunt la o secundă distanță să fac și eu asta, dar continui să merg, în ciuda gândurilor de abandon.

Cea mai mare problemă este vântul, din fericire după câteva ore se oprește. Ne oprim și noi pentru hidratare, gel și baton proteic. După, echipa noastră începe să depășească grup după grup; facem ultima oprire înainte de un loc abrupt și periculos numit La Canaleta, unde tradițional cad pietre. Începem ultimul urcuș abrupt înainte de vârf, dar acum nu curg pietre deloc, este multă zăpadă înghețată, avem colțarii în picioare.

Daciana începe să zboare și ajunge prima pe vârf (am aflat ulterior că luase un activator), urmată de Justin și de mine; eu sunt cea mai puțin vioaie, număr 20 de pași apoi pauză, și tot așa. Sunt extrem de bucuroasă când ajung pe vârf, la ora 11.30, după 7 ore de urcat. Timp foarte bun. Îmi dau lacrimile…

Vârful este un mare platou, acoperit cu zăpadă (spre deosebire de toate pozele văzute, uscat și cu pietre); este senin și cald. Îmi scot pufoaicele, cagula, mănușile și începem să facem poze. Suntem doar noi trei pe vârf și un rus simpatic, fără colțari, care a ajuns pe vârf în același timp cu noi, ne-a și hrănit cu un baton energizant!

Sun acasă prin satelit, iar îmi dau lacrimile. Am stat 45 de minute pe vârf singuri; când au început să apară alți oameni, am început să coborâm. Cea mai grea porțiune a fost ultima pantă înainte de vârf și Canaleta, dar este frig și zăpadă, nu curge nimic. Încep ceața și ninsoarea, coborâm în mare, mare viteză. Într-o oră și jumătate eram jos la Colera în cort!

O găsim pe Nico nu prea bine, îi dau medicamente, este clar pentru mine că nu a fost suficient aclimatizată pentru ziua de vârf. Din fericire, a reușit să coboare în siguranță.

Lâncezim euforici câteva ore, savurând din plin bucuria; mâncăm niște conserve donate de Adrian și Bogdan, care plecaseră între timp. Zâmbetul meu cred că transmite exact starea în care eram 🙂 .

În jurul orei 20 apare și chinezoaica, dezorientată, cu cefalee, nu își găsea cortul. O hidratăm urgent, îi dau diamox, ibuprofen și medrol; noaptea la 2 mă duc la ea să o verific, îi dau tura a doua de medicamente; a doua zi este mai bine.

Ne este foarte foame, avem diverse fantezii culinare în timp ce ne ghiorăie mațele de foame, stăm de vorbă până târziu în noapte.

Sâmbătă, pe 13 ianuarie coborâm pe ruta clasică: Nido de Condores, Canada și Plaza de Mulas, în 3 ore lungi. După Nido, spre Canada, zăpada dispare încet încet; panta este abruptă, doar pietre, fără pic de vegetație. După Canada fix la fel, nu îmi place deloc cum arată.

Plaza de Mulas este uriașă; intrăm printr-o parte și nimerim fix în dreptul celei mai înalte galerii de artă din lume…nici că se putea ceva mai potrivit pentru mine, și acolo am găsit niște picturi!!!

Tabăra este cam neprietenoasă, totul este mult mai comercial decât în Plaza Argentina; în cortul de masă nu ne aștepta nimic, deși ne era extrem de foame. A apărut târziu o singură pizza feliată pentru noi toți, eu aproape leșin de foame. În cort au apărut niște argentinieni cu ghidul lor și le-am cerut din mâncarea lor, ei fiind la urcare și sătui!

Facem o vizită la barul local (da, există așa ceva în Plaza de Mulas) și sărbătorim cu un vin roșu sec contra sumei de 35$. Este plăcut și frumos să sărbătorim victoria…

Masa de seară este mai îmbelșugată, rămânem la multe povești cu ghidul argentinian Pablo, apoi scris în jurnal până târziu la lumina frontalei și iarăși o noapte foarte friguroasă în cortul mare.

Duminică, pe 14 ianuarie am plecat cu greu în jur de ora 12 și am coborât de la 4.300m până la 3.000m prin Horcones Valley până la Penitentes, în 6 ore de trekking. Primii 500m au însemnat un teren arid, deșertic, selenar, plin de praf. Fără nici o urmă de culoare verde, numai piatră roșiatică și mult, mult praf. De-abia mult mai jos au apărut timid niște plante grase de deșert. Din nou mă bucur pentru varianta aleasă de noi, de mers în prima parte prin Vacas Valley. Transfer apoi la Mendoza, alte 3 ore.

Deja este luni 15 ianuarie, ieșim noaptea în oraș, mâncăm, localnicii sunt în oraș (pare că toată lumea este pe stradă), am văzut oameni dansând. Nu știu să fi văzut vreodată oameni mai veseli și mai plini de viață decât acești argentinieni!

Restul zilei a fost pentru odihnă, cumpărături (decizii dificile, ce vin Malbec să aleg pentru acasă, dintre sutele existente), discuții. A doua zi am plecat spre casă.

Deși nu am reușit ce ne-am propus, să urcăm Polish Glacier, a fost o experiență extraordinară, pentru mine prima în acest tip de echipă. Ruta aleasă, faptul că am făcut totul singuri, deciziile dificile pe care a trebuit să le luăm, toate momentele petrecute împreună sunt amintiri de neprețuit. Le mulțumesc coechipierilor că m-au suportat și în momentele mai puțin plăcute; sper să revin cândva la ghețarul acesta…

Jurnal Gasherbrum II 2019 Prima parte: Pakistan
No Comments

Post A Comment