3. Tabăra 3

08 dec. 3. Tabăra 3

Suntem în Tabăra de Bază, după o zi binemeritată de odihnă, pregătiți pentru etapa următoare 😊.

Marți 19 septembrie

Astăzi plecăm în a doua rotație de aclimatizare, planul fiind să ajungem cel puțin până în Tabăra 3. Ploaia s-a oprit, a ieșit soarele, este senin. Am făcut o poză minunată cu muntele, în plan îndepărtat.

De data aceasta ne încălțăm cu bocancii de altitudine, cu care ne deplasăm foarte greu în prima porțiune de drum, stâncoasă și cu pietre, până ajungem la ghețar, unde ne punem colțarii.

Atingem în 3 ore Tabăra 1, unde ne oprim doar să mâncăm o supă și pachețelul primit de la bucătar, apoi urmează încă 4 ore până în Tabăra 2. Este o porțiune mai tehnică, trecem peste multe crevase și urcăm 2 pereți aproape verticali.

Pe drum este multă lume, la ultima porțiune tehnică așteptăm puțin în urma unor persoane care au mari dificultăți să urce. Deja sunt stresată gândindu-mă cum va fi mai sus 😳. Reușesc să urc acest perete destul de ușor, mai ales că Justin a urcat întâi rucsacurile; fără greutate în spate este incomparabil mai ușor!

Trecem și peste 2 scări destul de scurte puse de șerpași peste crevase mai mari. Ultima dată am trecut peste una în urmă cu mulți ani, în 2017, când am urcat pe Island Peak; de atunci nu am mai întâlnit.

Ghețarul de la Gasherbrum II era complet neamenajat până în Tabăra 1, iar la Annapurna au fost corzi fixe doar pe câteva porțiuni periculoase. La Manaslu cred că porțiunea cea mai tehnică este între Taberele 1 și 2, unde am și găsit aceste 2 scări.

 

Tabăra 2 este destul de mare, câteva zeci de corturi, 30-40. Forfotă, agitație, lume multă, discuții. Vremea este în continuare foarte bună, dar în jur de ora 16 se face foarte frig. Ne instalăm în cort, mâncăm subțire din rucsac și apoi odihnă binemeritată după o zi cu mult efort.

Avem toate hainele pe noi: pantalonii, geaca și șosetele de puf, în sacul de dormit ultraușor.

Precizare, pentru taberele superioare folosim saci de dormit foarte ușori, de 500g-1 Kg, în care stăm îmbrăcați în general cu tot ce avem. Am făcut această alegere pentru a căra cât mai puțin. Tot ce ducem în spate este foarte, foarte atent calculat. Cu cât rucsacurile sunt mai grele, cu atât efortul și oboseala sunt mai mari.

Miercuri 20 septembrie

Am avut o noapte rezonabilă, am reușit să dorm, dimineața sunt odihnită. Ne strângem încet bagajele și plecăm mai sus.

Ne întâlnim cu o mare parte din clienții cu oxigen ai agenției care coboară deja de la vârf: Adrian, Uta, pakistanezul Shehroze Kashif și alții.

Ascensiunile celor care folosesc oxigen suplimentar sunt mult, mult mai rapide decât ale celor care merg fără. Noi avem nevoie de aclimatizare, vremea contează enorm (de exemplu, dacă este vânt mai mare de 30-35 km/oră nu putem urca). La ei e mult mai simplu, pentru că oxigenul îi încălzește și le dă energie. Ei au urcat și coborât în 6-7 zile de când au ajuns în Tabăra de Bază.

Tendința generală acum este de „fast mountaineering”, firmele comerciale împing clienții să meargă cu oxigen suplimentar. Costuri mult mai mari, procent de reușită foarte mare, clienți mulțumiți. Riscurile lor sunt mult mai mici, pentru că atât clienții cât și șerpașii care îi însoțesc folosesc oxigen îmbuteliat.

Procentul alpiniștilor care nu folosesc oxigen suplimentar este foarte mic, de asemenea și atingerea unui vârf este mult mai rară. Dar cu atât mai valoroasă, aș adăuga eu…oricum, este o alegere, iar echipa noastră, pentru moment, așa merge. Fără oxigen suplimentar.

Și această abordare are o denumire, „slow mountaineering”. Presupun că suntem un fel de dinozauri care insistă să facă treabă după alte reguli decât cele ultra-moderne 😄. Și nu suntem singuri, să știți. Suntem puțini, dar încă mai există alpiniști care urcă fără să folosească oxigen îmbuteliat!

Poate celor de acasă, care nu știu multe despre alpinism, le este mai dificil să înțeleagă, dar cei din lumea aceasta cunosc foarte bine diferența dintre aceste două abordări.

Pe drum ne întâlnim cu mulți clienți care folosesc deja oxigen suplimentar, o mare parte sunt asiatici. Cu toate acestea, merg incredibil de încet, sunt fără multă experiență. Îi depășim, atât Justin cât și eu, și ajungem în vreo 2 ore în Tabăra 3. Este mai scurtă porțiunea decât între 1 și 2.

Tabăra 3 este situată pe o mică platformă, la 6.650m, la adăpostul unui perete de gheață.

În urmă cu mulți ani corturile se puneau mai sus cu vreo 200m, dar în 2012 a fost o mare tragedie: o avalanșă uriașă a spulberat tabăra, cu 11 morți; în prezent cei mai mulți pun corturile puțin mai jos, oarecum la adăpostul acestui perete.

După ce ne instalăm, profitând de vremea bună cu mult soare, ies în fața cortului și fac poze cu siglele sponsorilor. Am cărat în rucsac stegulețele și intenționez să le iau și la vârf, sper într-o reușită 😊.

Companiile au aici cort de masă, cu bucătar, un lux suprem la această altitudine.

Marea majoritate a „oxigenaților” (cei cu oxigen suplimentar) pleacă la vârf din această tabără, aici este ultimul cartier general. Mai există și Tabăra 4, dar acolo sunt doar câteva corturi, folosite mai ales de „neoxigenați” (cei fără oxigen îmbuteliat).

Planul meu este să folosim și ultima tabără; varianta să plec la vârf din Tabăra 3 nu îmi surâde deloc, dar deloc. Justin înclină spre a pleca din 3, eu nu. Avem multe discuții în echipă 😊.

Profităm de cortul de masă și mâncăm la cină o fiertură tradițională, tsampa se numește, ca o mămăligă moale și fină, într-o zeamă ca o supă. Vedeți mai jos cum arată.

Extrem de sărată și picantă, cu un aspect mai mult decât dubios. Dar prietenii șerpași ne-au spus că dă foarte multă energie, este dintr-o cereală locală, un fel de mei. I-am crezut pe cuvânt și am mâncat zeama, eu un bol și Justin vreo 3 😄😄😄. Din fiertură, cu părere de rău, am reușit să mănânc doar câteva linguri!

În timpul nopții trec pe lângă cortul nostru multe grupuri, la lumina frontalelor. Pleacă spre vârf, cred că zeci de oameni. Facem câteva poze, arată incredibil luminițele în întuneric.

Mă gândesc la cei care urcă, oare cum se simt, ce gândesc, dacă sunt speriați sau încrezători…deja am emoții.

Joi 21 septembrie

Noaptea a fost cam fără odihnă, cu somn puțin. Cortul stă pe niște dâmburi și am căutat mereu o poziție comodă în care să mă ghemuiesc să dorm, dar nu prea am reușit.

Surprinzător, dimineața ne trezim într-o stare bună, fără dureri de cap. După câteva ceaiuri, pe la 8.30 plecăm mai sus, pentru aclimatizare. Avem un singur rucsac cu noi, cu gecile de puf, foițele de goretex, apă și geluri.

Până în Tabăra 4 un timp bun înseamnă cam 6 ore, dar vedem în depărtare 2 grupuri mari. Vom vedea…

După o oră ne oprim să mâncăm câte un gel. În dreapta cărării văd o zonă mai plată cu 2 corturi: aici se punea Tabăra 3 înainte de acea avalanșă dezastruoasă.

Acum înțeleg și ce s-a întâmplat, drumul traversează o foarte mare față înclinată.

Dacă ninge abundent, se încarcă cu enorm de multă zăpadă, care este instabilă. În urmă cu un an, în toamna precedentă, a fost un sezon cu multe precipitații. Toată lumea a stat blocată în Tabăra 3, așteptând să se consolideze straturile de zăpadă căzute succesiv.

Doar o mână de oameni s-au încumetat să riște să plece mai sus către vârf. Au fost și atunci câteva avalanșe (dintre care una aici, am văzut și filmări), dar nu de mărimea celei din 2012.

Anul acesta vremea a fost foarte bună, cu puțină ninsoare și fața pe care o urcăm acum nu este încărcată. Altfel, ar fi foarte, foarte periculos.

Panta este din ce în ce mai abruptă și începe să bată vântul. Mi se face frig la mâini, pentru că avem mănuși mai subțiri cu noi (încă nu am luat echipamentul pentru vârf). Încălzim de câteva ori mâinile în axilă, la căldura propriului corp. Am pus pe noi gecile de puf și deasupra pe cele de goretex.

Picioarele sunt în regulă, doar la mâini situația este la limită, când bate vântul. Degetele mele sunt destul de sensibile după câteva degerături de la Annapurna de anul trecut, unul din motivele întoarcerii din drumul spre vârf. Inclusiv acasă la antrenamente trebuie să pun mănuși să le protejez când alerg în aer liber.

Începe să fie aglomerat: grupuri cu oxigen și șerpași care merg foarte încet spre Tabăra 4 și apoi la vârf, plus multe alte grupuri în aceeași formulă, care coboară de la vârf. Și noi blocați între ei, în frig, vânt și fără oxigen. Nasol, aș descrie situația.

Problemele mari sunt în 2 zone verticale unde trebuie făcut rapel. Stăm în coadă și așteptăm, așteptăm. Nu mai rezistăm, ne legăm unul de altul cu Justin în față și, om după om, depășim coada. Justin mută asigurarea pe coarda fixă pe măsură ce depășește și eu mă țin după el, făcând un efort destul de mare. Dar ce bucurie să îi depășim și să ne mișcăm rapid…pur și simplu mișcarea înseamnă energie și căldură produsă de propriul corp!

Ajungem sus într-o creastă, în soare și vânt, la 7.200m. Probabil mai avem de mers pe acest platou către Tabăra 4 încă niște ore.

Hotărâm că pentru aclimatizare este suficientă această altitudine. Ne odihnim puțin și coborâm la cort super rapid, într-o oră bem deja un ceai cald.

Ne întâlnim pe drum cu Marie Saame, din Estonia, de profesie muzician și alpinistă de altitudine, pe care o cunoaștem din 2021 de la Gasherbrum II. Ea mă recunoaște, m-am amuzat puțin. De obicei e fix invers, pe Justin îl cunoaște mereu cineva. Acum solidaritatea feminină a triumfat 😄😄😄!

Facem curat în cort și așezăm saltelele invers, sper să dormim mai bine la noapte. La unul din drumurile spre toaletă, aud lângă cort niște zgomot, parcă geme cineva. Dau peste o chinezoaică coborâtă de la vârf, descălțată complet, cu bășici sângerânde la călcâie și degetul mic. Plângea încet de durere.

Miraculos, îi dau din buzunarul pufoaicei 3 plasturi groși, second skin îi numesc, de la Compeed, care m-au salvat și pe mine în multe situații. Am mereu cu mine prin buzunare, pentru orice eventualitate.

Îmi aduc aminte în 2019, în Pakistan, când am folosit prima dată bocancii de altitudine, pe un drum de 9 ore între Tabăra Concordia și Tabăra de Bază, am avut o plagă liniară, cam de 7 cm lungime pe fața anterioară a gambei, adâncă, pentru că mi-am strâns prea tare bocancul nou. Parcă mă tăiase cineva cu un cuțit!

Am pus un plasture din acesta care a stat acolo 5 săptămâni, sub care rana s-a vindecat încet. Așa că i-am oferit plasturii și am ajutat-o să și-i pună. M-am bucurat tare mult că am putut să fac acest gest!

Noaptea mă odihnesc mult mai bine, fără dureri de cap și fără dâmburi, aranjatul izoprenelor a ajutat mult.

Vineri 22 septembrie

Dimineața strângem bagajele, lăsăm aici un mic depozit cu geluri și medicamente, altul în Tabăra 2 cu izoprenele, sacii de dormit și pufoaica mea Rab și coborâm.

Cea mai dificilă porțiune nu a fost printre seracuri și crevase ci culmea, aproape de Tabăra de Bază, după ce am scos colțarii, pe pietre colțuroase. În 4 ore am ajungem jos, Tabăra 3-Tabăra de Bază, dar fără bagaj greu în rucsac.

După-amiază începe să plouă destul de tare, ajută pentru un somn de refacere…restul zilei înseamnă doar odihnă.

Sâmbătă 23 septembrie

Din fericire, prognoza de pe mountain forecast arată vreme bună zilele următoare, fără zăpadă și cu puțin vânt, între 5-15 Km/oră. Nu poți cere mai mult la peste 8.000m!!! Asta înseamnă că vom pleca la summit push după această zi de pauză.

În cortul de masă am rămas doar câțiva, majoritar cei care urcăm fără oxigen suplimentar.

Ziua de astăzi înseamnă relaxare, duș (dar fără spălat pe păr, pentru că afară este întunecat și plouă intermitent, mi-e frică să nu răcesc), câteva cafele, mult citit, comfort food: conserve de somon aduse de acasă, socializare, postat pe instagram și facebook, vorbit acasă cu cei dragi.

Pe seară pregătesc o parte din bagaje: medicamente și câteva cosmetice.

VA URMA!