Despre mine
Sunt Laura, locuiesc în Iași, și visez să urc pe cei mai înalți munți ai lumii. Am început ascensiunile în 2013, am descoperit că este minunat și an după an am urcat tot mai sus și mai greu.
În viața de zi cu zi sunt medic oftalmolog, am o familie minunată și încerc să îi insuflu și fetiței mele dragostea pentru mișcare, sport și munte.
Am hotărât să încep acest blog în momentul în care am devenit prima româncă ce a reușit să atingă vârful Ama Dablam din Himalaya (în octombrie 2018), realizare întâmpinată cu un val de interes și de entuziasm la care nu mă așteptam. Atunci mi-am dat seama că trebuie să împărtășesc frumusețile pe care am privilegiul de a le descoperi în călătoriile și ascensiunile mele, efortul din spatele reușitelor dar și eșecurile, care se transformă în noi provocări.
Începutul
Totul a început cu mulți ani în urmă, poate 20, când am început să citesc despre munte, ascensiuni, alpiniști - toate legendele din domeniu. Un vis îndepărtat era să urc la 40 de ani pe Kilimanjaro. Am găsit în ianuarie 2013 un anunț despre o agenție care organiza o expediție pe Elbrus, cel mai înalt vârf al Europei (5.642m) și m-am gândit că ar fi o bună încercare, înainte de Kilimanjaro. Așa a început totul… Mi-am găsit un antrenor personal, i-am spus ce plan am și cu 6 luni înainte am început să mă antrenez. Mi-am luat echipament, am anunțat familia că am un proiect personal - să plec în Caucaz (șoc și groază!!!!!) - și în iulie am plecat. Nu cunoșteam pe nimeni din grup. Am urcat pe Elbrus, apoi în anul următor pe Mont Blanc și pe Kilimanjaro. Restul a venit cumva de la sine. Am cunoscut oameni cu aceeași pasiune, am descoperit că prefer ascensiunile mai tehnice, am început să selectez turele și proiectele.
Oamenii
Marele salt calitativ a fost întâlnirea cu Justin Ionescu, alpinist profesionist, în martie 2016. El m-a ajutat să sistematizez pregătirea fizică, să aleg proiectele, să fac ceea ce e ceI mai important într-o ascensiune - strategia. În același an, în septembrie, am urcat pe Matterhorn, un vârf destul de tehnic. Inevitabil, în pregătirea și realizarea expedițiilor întâlnești diferiți oameni, cu care împărtășești aceeași dragoste pentru munte. Am legat amiciții profunde, chiar dacă ne vedem rar. Când ne reîntâlnim, pe munte de obicei, este de parcă ne-am fi despărțit cu o zi în urmă!
Drumul
La profesioniști nu mă văd, este dificil să mă numesc și alpinist, eu sunt medic oftalmolog cu normă întreagă, aceasta este pregătirea mea profesională. E drept că urcând pe Ama Dablam nici amator nu mă pot numi, dar...Eu doar mă antrenez și merg în expediții. Sigur că nu este ușor. Trebuie să găsesc timp în fiecare săptămână pentru 3-4 antrenamente, timp să plec în weekend la munte și, cel mai dificil, să plec departe de familie și de cabinet o lună! Toată pregătirea unui proiect de anvergură, care poate dura chiar și un an sau doi (la munții înalți cam atât durează) înseamnă pregătire constantă, asiduă. Înseamnă rigoare, nimic nu este la voia întâmplării. Înseamnă <luminița de la capătul tunelului>. Multă lume mă întreabă pe Facebook, sau la întâlnirile noastre, dacă nu îmi este frică. La fiecare pas îmi este frică. Frica te ține în viață! În fiecare moment trebuie să fii conștient de ce se poate întâmpla și să încerci, pe cât se poate, să previi evenimentele negative, să diminuezi riscurile. Pe munte îți cunoști limitele fizice și emoționale, limite care trebuie depășite la fiecare pas. Trebuie să stai departe de cei dragi un timp îndelungat, trebuie să nu cedezi nervos, pentru că de acolo pleacă tot, trebuie să știi să depășești momentele când te îmbolnăvești, să mergi înainte chiar dacă simți că nu mai poți. Un alt lucru la fel de important însă este să știi când și cum să renunți, chiar dacă asta înseamnă renunțarea la ceva ce ai construit din greu cateodată și un an!
Răsplata sunt visele împlinite!
O altă întrebare frecventă este ce mă determină să mă expun la ascensiuni extreme? Pasiunea. Pur și simplu îmi place, acesta este purul adevăr. În ciuda tuturor greutăților. Totul este legat de altitudine, de apropierea de munții mari. Am început să cresc treptat altitudinea. Au fost 5-miari, apoi am urcat la peste 6.000m, visul mare fiind optmiarii (cei 14 munți cei mai înalți ai lumii, de peste 8.000m). Muntele te răsplătește cu frumusețe și cu sentimentul de libertate. În plus, cunoști alte culturi, alți oameni, altă psihologie de a vedea viața. Este un minunat mod de a explora, de fapt, lumea, și pe tine însuți.