07 ian. Jurnalul de expediție
Astăzi vreau să vă vorbesc despre nelipsitul Jurnal de expediție. Cei care mă urmăresc de mai mult timp știu despre ce vorbesc! 📖 🗻
Vă atenționez să vă pregătiți, căci în următoarele minute mă veți însoți pe cele mai înalte vârfuri ale lumii, unde o să mă puteți vedea cu un jurnal în mână, scriind de zor! ✍️
Am început să scriu despre ce se întâmplă dintr-o nevoie clară și precisă – ca să nu uit.
Prima dată s-a întâmplat în 2018, când am fost plecată la Aconcagua, spre amuzamentul colegilor de expediție. Am descris toată experiența din cele 3 săptămâni petrecute în Argentina. Ajunsă acasă, recitind ce am scris, am constatat cât de util este să pui ce trăiești pe hârtie. Mă refer la foarte multe amănunte, pe care eu personal foarte greu mi le mai aduc aminte sau le pierd complet în negura uitării. Cu cât expediția durează mai mult, cu atât și cantitatea de informații care trebuie „arhivată” este mai mare.
Următoarea ocazie pentru a scrie în jurnal a fost la Ama Dablam, când am avut temă de la Teacher (încercam să îmi perfecționez limba engleză). Am scris în engleză, fără foarte multe amănunte, pentru că nu stăpânesc atât de bine limba, dar ritualul de a scrie l-am păstrat.
Ei bine…și acum începe aventura de a ține și „ritualul” și de a fi și la 8.000+. Când am început expedițiile mari, la 8.000 de metri, care durează în medie 50 de zile, a devenit absolut vital să scriu. Pe lângă utilitatea practică, am constatat și calitatea terapeutică a acestui obicei. Orice psiholog probabil v-ar explica mult mai bine.
Acest ritual zilnic pune ordine în gânduri și cred că elimină o parte din stres, sau măcar îl mai îmblânzește. Mă străduiesc să scriu în fiecare zi, oricât de obosită sunt, să nu las restanțe. Doar în taberele superioare nu îl iau cu mine (pur și simplu este o greutate pe care nu-mi permit să o car). Cel mai sus a urcat (de jurnal zic) la 7.000m, în Tabăra 3 de la Gasherbrum II. La Annapurna nu mi-am permis acest lux, a rămas în cort în Tabăra 2. 🥹
Și uite așa, a apărut unul dintre cele mai importante obiecte din expediție, caietul în care scriu (este un întreg proces alegerea lui, trebuie să fie cât mai ușor, fără coperți cartonate, cu hârtie de bună calitate). Am avut felurite surprize. O agendă prea mică la GII în 2019, care s-a terminat înainte de plecarea spre vârf (la coborâre, am cumpărat din Islamabad o altă agendă în care am scris, retroactiv, ceea ce a fost istovitor și epuizant psihic). Pixuri a căror mină a înghețat. Am învățat să le țin în sacul de dormit sau chiar într-un buzunar interior cât mai aproape de piele.
La GII anul trecut am luat o agendă mare și ușoară, format A3, pe care aproape am umplut-o. La fel și anul acesta, la Annapurna.
Pur și simplu scrisul într-un caiet în momentele de pauză a devenit o emblemă a mea. Dacă vede că nu scriu, Justin devine agitat și întreabă ce am pățit, mi-e rău, nu mă simt bine? 🤓😄
Când ajung acasă, urmează un alt proces. Încep să scriu povestea pe blog și postez episoadele. Tot ca un act terapeutic, retrăirea atât a momentelor bune și ușoare cât și a celor tensionate, dificile, periculoase. Concret, parcă mai merg încă o dată în expediție! 🏔
Nevoia de a scrie și publica acest jurnal vine, probabil, din nevoia de a mă deconecta de experiența recent trăită, făcând astfel loc următoarei.
Așa că, VA URMA! 😊
 |
 |
No Comments