4. Pe vârf

02 ian. 4. Pe vârf

Suntem în Tabăra de Bază, înainte de a pleca spre vârf. O grămadă de gânduri mă apasă, întotdeauna se întâmplă așa.

Anxietatea, frica de ce va urma, întrebarea dacă voi face față la efort atât fizic dar mai ales psihic, teama de a nu face vreo greșeală cu consecințe grave, etc, etc.

Am un mare gol în stomac, respir din ce în ce mai accelerat, nu reușesc să mă calmez deloc. Recunosc simptomele, sunt în pragul unui atac de panică 😳.

Când anxietatea devine de nesuportat, înghit un Xanax de 0,25mg, ceea ce mă ajută mult. Am învățat că este mai bine să iau această pastilă, ca să evit atacul de panică.

Mi s-a întâmplat la Gasherbrum II în 2021 și la Annapurna în 2022, când nu am avut ce să iau și nici nu am reușit să mă liniștesc singură, fără ajutor. Trebuie să mă accept așa cum sunt și să caut ajutor în aceste momente atât de dificile psihic pentru mine.

Întotdeauna înainte de plecarea la vârf trăiesc aceste momente, atât jos, în Tabăra de Bază, cât și în cort, în ultima tabără, înainte de plecare.

Deși am ceva experiență (sunt totuși într-a 4-a expediție la un munte de peste 8.000m), nu pot să evit această stare de stres teribil.

Probabil trebuie să o accept, în fine, cert este că nu știu cum să gestionez această situație. Din fericire, am descoperit că această mică pastilă face minuni, mă calmez și reușesc să mă odihnesc.

Duminică 24 septembrie

Ziua începe devreme, înainte de ora 6. Pregătesc ultimele bagaje: hainele, încălzitoarele pentru bocanci și bateriile (medicamentele și cele câteva produse pentru igienă sunt pregătite din seara precedentă).

Înainte de ora 7, în cortul de masă, Justin își dă seama că a uitat să verifice cu o seară înainte cât este de încărcat Go-Pro-ul (un mic aparat folosit în special pentru filme). Telefonul meu este încărcat 85%, iar bateria externă este aproape descărcată (am lăsat-o seara la încărcat în frig și s-a întâmplat probabil ceva).

Agenția noastră are propriul generator în Tabăra de Bază (ca multe altele), care este pornit seara în jur de ora 18, când se întunecă, pentru 3-4 ore. În acest timp, în fiecare seară cât stăm în cortul de masă, ne încărcăm telefoanele, camerele, bateriile externe, fiecare după caz.

Analizăm ce opțiuni avem: să amânăm o zi sau să plecăm fără Go-Pro și fără baterie externă. Vorbim la bucătărie, să pornească generatorul special pentru noi. Surpriză, pornește puțin și se oprește, scoate un nor de fum negru. Pare că totul merge prost în această dimineață!

Între timp sunt chemate niște ajutoare care meșteresc ceva și generatorul pornește. Ne punem toate obiectele prețioase la încărcat, în timp ce mâncăm ouă cu bacon și clătite cu măr feliat.

Plecăm după vreo 2 ore, cu bocancii de altitudine în picioare. Ne ținem de plan, în ciuda dezorganizării de la prima oră 😊.

Mergem încet, nu putem zbura încălțați cu bocancii mari și cu rucsacurile destul de grele în spate. Ajungem în aproape 3 ore în Tabăra 1, unde facem pauză și mâncăm o supă.

Ne întâlnim cu cei 2 colegi polonezi foarte simpatici, Jaros și Lukasz, care au reușit să urce pe vârf, fără oxigen suplimentar. Au plecat din Tabăra 3 la ora 17, au ajuns sus după 15 ore și înapoi în tabără la ora 14. Ne-au sfătuit să urcăm din Tabăra 4, pentru că așa cum au făcut ei este extrem de lung și extenuant (fix acesta este planul meu).

După o oră de mers iau un gel cu espresso, pentru energie; apoi, pe drum, un sherpa de la Imagine Nepal împarte cu noi un măr (un gest minunat).

În 3 ore și jumătate ajungem în Tabăra 2, neavând nici un fel de probleme cu aglomerația.

După masă, adică o supă și un bol de orez, ne băgăm în sacii de dormit la odihnă. Fără stres, fără pastile, refacere 12 ore.

Luni 25 septembrie

Noaptea în care am reușit să mă odihnesc a prins foarte bine. Strângem rapid toate bagajele, avem rucsacuri destul de voluminoase. De data aceasta, drumul spre Tabăra 3 este destul de aglomerat, dar ajungem la cort rapid, în puțin peste 2 ore.

 

Ne organizăm pentru ultimele tabere: pregătim pungile de mâncare liofilizată, gelurile, medicamentele pentru situații de urgență. Plus odihnă, cât de multă se poate.

Pe lângă cortul nostru trece toată lumea, atât cei care coboară de la vârf, în diferite etape de epuizare, cât și cei care vor pleca după-amiază sau seara direct spre vârf. Este mare foială, fiecare încearcă să profite de fereastra de vreme bună.

În ciuda prognozei, începe să ningă liniștit de la prânz până seara.

Bineînțeles că îmi fac o mie de gânduri, dar ce pot face…chiar nu pot opri ninsoarea, nici măcar „cu puterea minții mele”. Seara se oprește și noaptea este senină în lumina lunii.

Reușesc să mă odihnesc și în această noapte, anxietatea mea de acum 2 zile a dispărut (pe moment, nu îmi fac iluzii că am scăpat definitiv 😊).

Marți 26 septembrie

Lăsăm un depozit aici, într-un sac mare: sacii de dormit ușori, bateria externă, produsele de igienă, căștile. Tot ce nu este absolut necesar pentru ultima etapă.

Plecăm spre Tabăra 4 echipați complet, dimineață pe la 8.30. Drumul este aglomerat, sunt 2 grupuri mari de la compania 8K, clienți cu oxigen pus deja de la plecarea din Tabăra 3 și șerpași cu bagaje enorme în spate. Mereu sunt impresionată de efortul imens pe care îl fac și de toată munca lor din expediții.

 

Depășim ușor primul grup, apoi lucrurile se complică. La ultima porțiune verticală sunt și persoane care coboară și se descurcă dificil la rapel. Pe scurt, pierdem peste o oră în acest ambuteiaj, în frig și vânt.

 

După ce reușim să urcăm această ultimă porțiune tehnică, ajungem pe un mare platou, undeva pe la 7.200m, în plin vânt.

Sunt foarte obosită, mă resimt după orele întregi în care fie am mers foarte, foarte încet, fie am stat.

Înaintez greu pas după pas, reușesc după 2 ore să ajung la un cort din Tabăra 4, în jur de ora 15.

Această etapă a durat 6 ore și jumătate, situația ar fi fost mult mai bună dacă nu ar fi existat acea coadă în care am pierdut atât de mult timp.

Ultima tabără de pe acest munte, la 7.500m, arată dezolant. Câteva corturi, multe rămășițe de corturi sfâșiate de vânt și o grămadă de gunoaie.

Arată la fel de trist și pustiu ca Tabăra 4 de la Gasherbrum II, probabil așa arată toate taberele situate atât de sus din munții mari. Se vede și se simte că ne aflăm în „zona morții”. Aici trebuie să stai cât mai puțin și să pleci foarte repede, totul este neprimitor.

Eu sunt foarte obosită și începe să mă doară capul. Începem să ne hidratăm, ba chiar găsesc resurse de energie să ies afară și să fac poze cu siglele sponsorilor. Nu știu dacă o să reușesc să ajung pe vârf și aici este totuși foarte sus.

Teoretic, la miezul nopții ar trebui să plecăm spre vârf, dar pentru mine este imposibil. Justin este o idee mai vioi, însă hotărâm să luăm pauză o zi.

Restul serii și nopții încercăm să ne odihnim. La miezul nopții deschid tinda cortului spaniolul Jorge fără oxigen împreună cu șerpașul Maila, care are oxigen. Ambii foarte obosiți, rămân în cort cu noi minim o oră pentru odihnă. Justin le face apă, îi ajută să repare un băț înghețat.

Pe mine mă sâcâie încă durerea de cap, iau 2 pastile de nurofen care mă eliberează puțin.

Vântul șuieră până dimineața fără oprire, deși prognoza arăta foarte puțin vânt. La adăpostul cortului este bine, mă întreb ce se va întâmpla noaptea următoare 😳.

Mereu sunt neconcordanțe între ce spune prognoza și situația de la fața locului, aproape întotdeauna în defavoarea noastră. La Annapurna 4cm de ninsoare însemnau minim 30cm, de vânt ce să mai zic…

Munții știu să ne arate că sunt atotputernici și noi doar mici fire de nisip. Nicăieri nu mă simt mai copleșită de măreția naturii, mai umilă și recunoscătoare decât aici, în pustiu.

Probabil de aceea nici nu am simțit vreodată că, „cuceresc” un munte, ci doar că am privilegiul să-l urc.

Miercuri 27 septembrie

Toată ziua o petrec ocupându-mă cu hidratare și odihnă. Am ieșit foarte puțin din cort, am preferat să stau la orizontală.

Spre după-amiază apar de la vârf un japonez fără geacă de puf (o pierduse cumva la coborâre) împreună cu șerpașul său. Întâi se instalează în tindă, apoi vin înăuntru.

Sunt extrem de obosiți, încercăm să-i convingem să coboare, fără succes. Le dau pastile, să aibă la ei în caz de urgență. Învelim asiaticul într-un sac de dormit militar găsit în cort și îi dăm apă, supă, biscuiți. La început se învelește doar pe umeri, apoi se bagă cu totul în sac. Sunt foarte nedumerită că, pe lângă dezorientarea accentuată pe care o are, vorbește foarte prost engleză, ne înțelegem mai mult prin semne cu el.

După toată agitația cu nou-apăruții, ne pregătim o pungă cu mâncare liofilizată, somon cu broccoli. Japonezul refuză, noi mâncăm jumătate. La 7.500m pofta de mâncare lipsește cu desăvârșire…

Îmi dau seama că starea de oboseală profundă și durerea de cap sâcâitoare au dispărut și cel mai probabil vom pleca spre vârf la noapte. Ca să fiu sinceră, dincolo de stres, de-abia aștept!

În timp ce începem încet, încet să ne pregătim pentru plecare, are loc cel mai „mișto” eveniment. Trebuie să rezolv în cort urgența fiziologică numărul 1.

Justin mă ajută și desface aricii plus cele 2 fermoare oblice de la salopeta de puf. Deschid fermoarul rotund de la salopeta de polar, poziționez gura pungii speciale la locul faptei și încep treaba.

Doar că nu am deloc vizibilitate, deoarece ambele haine stau grămadă sub mine și la spatele meu, iar punga nu stă bine.

Realizez cu groază că pur și simplu curge tot pe lângă 😄😄😄. Iar cantitatea este impresionantă, peste o jumătate de litru!

Pe salopeta de polar, pe costumul de puf, pe izopren, prin cort, pe sacul de puf în care dormea japonezul. Iar eu pur și simplu nu mă pot opri!!! Acum este extrem de comic când scriu, dar acolo la 7.500m a fost cam tragic!

Justin este atât de șocat că nu zice nimic, săracul, nu scoate un sunet. Nici nu vreau să mă gândesc ce gânduri îi trec prin minte…

În cort se așterne o tăcere înmormântală…încep să strâng lichidul cu o grămadă de șervețele și hârtie igienică găsite mai devreme, lăsate acolo.

Șterg cât se poate de bine, norocul este că urina era aproape apă, extrem de diluată, după hidratarea intensă din ziua aceea.

Toate acestea se întâmplă pentru că sunt defavorizată de anatomie și de firmele care produc costume de puf pentru altitudine, femeie fiind!!!

M-am gândit chiar să scriu la Valandre despre această problemă. Concret, pentru acest simplu gest, care la bărbați se întâmplă foarte simplu, pentru mine presupune să mă dezbrac complet și să scot salopeta de puf, ca să evit astfel de evenimente groaznice. Ceea ce este foarte greu în cort, la frig, super obosită, la 7.500m sau chiar mai sus! Dacă nici asta nu e discriminare de gen…😄😄😄.

Avantajul acestei întâmplări, dincolo de o amintire pitorească, este că nu am avut timp să-mi trăiesc anxietatea obișnuită și extrem de intensă care apare mereu înainte de plecarea către vârf, fiind preocupată să șterg urmele grozăviei.

Deci, fără xanax la plecare, dar cu un cort foarte ud. Csf, ncsf…

Lăsăm japonezul în cort noaptea când plecăm spre vârf, la întoarcere nu-l mai găsim. Îl regăsim la coborâre în ziua următoare în Tabăra 2, nu se prezenta foarte bine. Cei de la agenția lui au trimis un șerpaș cu un tub de oxigen, să îl recupereze.

Joi 28 septembrie

Astăzi am avut privilegiul, șansa și onoarea să ating, pentru a doua oară în viață, un vârf de peste 8.000m. Cum spune prietenul și colegul meu Andrei de acasă, un mare susținător, am mai pus un vârf la colier 😊!!!

Aproape de miezul nopții ieșim din cort, suntem primii, trebuie să batem urme 😄. După noi au mai plecat câteva echipe, am aflat ulterior că în acea zi am urcat 9 persoane de la Seven Summit Treks (3 fără oxigen suplimentar, eu cu Justin și australianca Allie Pepper), încă 2 clienți și 4 șerpași.

Cred că au mai fost câteva persoane care au urcat, de la alte agenții. Marele val a trecut, suntem la capătul sezonului. Tot acel mare grup care ne-a chinuit în urmă cu 2 zile a urcat ieri, cât am stat noi la odihnă în cort.

Mergem toată noaptea, o mare parte la lumina lunii. Nu ninge deloc, doar vântul bate sporadic, suportabil. Văd în urma noastră frontale grupate, care încet, încet ne ajung și apoi ne depășesc. Este greu atât de aproape de opt mii de metri să mergem în ritmul celor care folosesc oxigen suplimentar.

Sunt foarte puține corzi fixe, majoritatea drumului mergem liber.

La început folosesc mănușile Black Diamond groase, dar mi se face frig după un timp și mi le pun pe cele de puf foarte groase. Nu a fost frig ca anul trecut la Annapurna, această noapte de vârf a fost incomparabil mai ușoară. Urmăm o cărare pe care se văd urmele celor care au trecut în ziua precedentă.

Cu toate că vremea a fost rezonabilă, spre vârf și la coborâre vârfurile degetelor s-au albit. Toate degetele de la mâini au fost amorțite complet cam o lună, fără să am degerături. Este ceva normal, după experiența din 2022 de la Annapurna au devenit foarte sensibile.

Înaintăm cam 100 de metri în altitudine într-o oră, aș spune că este un ritm rezonabil. După ce trecem de pragul celor 8.000 de metri, mă mișc și mai încet. Vedem răsăritul și, pe măsură ce urcăm, priveliștea devine tot mai spectaculoasă. Simt și văd că nu mai este mult de urcat.

 

Ultima sută de metri în altitudine este cea mai anevoioasă, dar mă străduiesc să merg, pas după pas. Pe ultima porțiune sunt puse corzi fixe, fiind o zonă expusă și periculoasă.

Ajungem singuri pe vârf, la 8.163m, în jur de ora 8 dimineața. Încercăm să ne mișcăm cât mai rapid, să facem ce avem de făcut: memorat poziția GPS, poze cu siglele sponsorilor, câteva filmări, plus poză cu Moț, mica jucărie de pluș a fiicei mele.

Nu am timp să mă dezmeticesc, să privesc în jur și să savurez pur și simplu momentul. Totul se întâmplă pe repede înainte, preocupați fiind să rezolvăm cât mai repede treburile.

Cu toate acestea gesturile sunt lente, cumva în reluare; simt că gândesc cu dificultate. Nu sun acasă, nu scriu mesaj de pe Garmin. Nu este timp pentru așa ceva și oricum prefer să anunț veștile atunci când ne întoarcem într-o tabără situată la altitudine mai joasă, pentru a fi relativ în siguranță.

Vârful este în capătul unei porțiuni verticale, unde stăm înghesuiți și stingheri, deși suntem doar noi doi.

De altfel, visul meu cel mare este să avem cu noi în echipă un ajutor care să meargă cu oxigen, pentru siguranță, plus un cameraman profesionist, tot cu oxigen, care să se ocupe de partea tehnică.

Pentru noi este foarte obositor să filmăm și să facem poze pe vârf, când fiecare respirație este o realizare! Efortul de a urca fără să folosim oxigen suplimentar este atât de mare încât îmi doresc să mă ocup doar de asta, fără să mai am atâtea alte treburi de făcut 😊.

Când ajung jos și vizionez materialul de pe vârf, frustrarea este foarte mare, pentru că nu este așa cum mi-aș dori. Acolo sus este atât de frumos și impresionant, ar fi frumos să împărtășim cu voi toți priveliștea aceea fabuloasă. Asta e, trebuie să acceptăm că atât putem face deocamdată.

De bucurie și ușurare nu poate fi vorba, sunt focusată pe etapa următoare, să plecăm cât mai repede de acolo. Știm că poate fi periculos să prelungim aceste momente!

După o jumătate de oră de stat acolo, la 8.163m, începem ultima etapă, coborârea.

VA URMA!