5. Coborârea

05 ian. 5. Coborârea

Tot 28 septembrie

Am ajuns la ultima etapă a expediției, coborârea în siguranță de la 8.163m, adică de pe vârful optmiarului Manaslu. Una din cele mai importante etape aș adăuga, cel puțin la fel de importantă ca și ascensiunea vârfului. De obicei ești obosit, câteodată chiar epuizat după ore întregi de urcat prin „zona morții”.

Fiecare pas este important. Trebuie să fii atent să nu aluneci, să nu faci greșeli când montezi dispozitivul de rapel, să nu te așezi pentru odihnă, pentru că există un mare risc să nu te mai ridici de acolo!

Pe scurt, cu cât părăsești mai rapid aceste altitudini foarte mari, cu atât este mai sigur și mai bine.

În cazul nostru, totul a decurs ușor și lin, fără incidente. Începem coborârea undeva în jurul orei 8.30; în tot acest timp, am visat să mă odihnesc măcar puțin în Tabăra 4.

Dar, odată ajunși aici, Justin este inflexibil (cu siguranță datorită experienței mult mai mari pe care o are). Mă zorește să strângem rapid izoprenele, mâncarea, reactorul, gunoiul. Reușesc doar să trimit câteva mesaje de pe Garmin acasă, să afle că am reușit să urcăm (deși track-ul este pornit de la miezul nopții, îl voi opri doar când vom ajunge în Tabăra de Bază).

Împachetăm rapid și fuga, fuga mai jos. Eu sunt mai mult decât frustrată, nu îmi vine să cred că n-am reușit să mă odihnesc nici măcar o jumătate de oră amărâtă…

Nu îmi imaginez ce tur de forță vom face astăzi; mai bine că nu am știut despre planul lui diabolic 😄.

Drumul spre Tabăra 3 este complet gol, probabil cei care au ajuns înaintea noastră pe vârf au coborât deja mai jos. Parcă zburăm la vale, acum că drumul este liber. Îmi amintesc coada uriașă pe care am întâlnit-o la urcare și ce mult am întârziat spre Tabăra 4!

Sunt atât de multe amănunte care au efect asupra zilei de vârf (mă refer la cele cu impact negativ, evident) la distanță, ca un bumerang, deși unele pot părea minore.

Tabăra 3 arată la fel de jalnic ca și cea superioară. Aproape pustie, mai sunt doar câteva corturi și câțiva șerpași. Totul este chiar trist așa, fără multă lume. Ca luminițele de Crăciun rămase și după ce au trecut sărbătorile…

Aici facem ceva organizare la echipament și bagaj. Ne dăm jos costumele de vârf, anticipând căldura care va apare pe drum spre taberele inferioare.

Ne înghesuim în rucsacuri depozitul lăsat aici în urmă cu 2 zile, bem apă rece, Coca-Cola și mâncăm un fruct, pe care cu generozitate ni le oferă bucătarul de la agenția noastră, rămas fără cort de masă.

Facem o vizită scurtă la toaletă și gata, la vale cu viteză. Odihna aici a însemnat strict statul pe un izopren, cât mi-am dat jos costumul de puf.

Ca o constatare tristă, am observat saci uriași de gunoi lăsați pe locul toaletelor amenajate. În fiecare tabără, după ce se montează corturile, se sapă niște gropi la distanță de corturi, cu un mic parapet din zăpadă, pentru o oarecare intimitate.

Iar acum am văzut că erau pline toate cu gunoi. Păcat, mai ales că din această tabără se organizează inclusiv salvări, adică elicopterele pot urca până la această altitudine.

Îmi imaginez că atunci când se face o salvare, numai grija colectării gunoaielor nu o au. Și totuși, cumva, trebuie găsită o soluție!

Echipa noastră are grijă de fiecare dată să coboare gunoiul produs, chiar dacă nu ne este ușor, având niște rucsacuri uriașe în spate (practic, la ultima coborâre de pe munte, strângem tot ce am urcat în diferite etape). De obicei suntem încărcați maxim și de rucsacuri atârnă izoprene, bocanci, pungi de gunoi sau haine.

Apropo de acest subiect delicat, în alte expediții am văzut gunoi ars în Tabăra de Bază. Din păcate, cu cât muntele este mai comercial și mai aglomerat, cu atât și cantitatea de gunoi lăsată pe munte este mai mare.

Lăsând la o parte divagația ecologistă, ne continuăm coborârea. Până în Tabăra 2 este o distanță scurtă; facem 2 rapeluri, mergem atent printre crevase și ajungem cam în 45 de minute în alt loc unde sper să mă pot odihni măcar o jumătate de oră!

 

Practic, de când am plecat de pe vârf am visat la un strop de odihnă. Evident, nici în Tabăra 2 nu am avut parte de așa un lux. Deja verbalizez protestele, comentez întruna că sunt obosită și vreau să mă odihnesc. Tot ce mi se răspunde, inflexibil, este „trebuie să coborâm cât mai repede” 😳.

Nici aici nu mai există cort de masă, ci doar o prelată întinsă pe ghețar. Seven Summit Treks mai are 2 corturi cu câte un client în ele.

Aflăm că japonezul nostru pe care l-am găzduit, hidratat și încălzit în Tabăra 4 este și el aici, într-un cort de la agenția lui, Glacier Himalaya. Ne vom întâlni puțin mai jos cu un șerpaș de la agenția lui cu un tub cu oxigen în spate, trimis să îl recupereze.

Adunăm și de aici ce aveam lăsat și din nou la vale! În această etapă am ceva emoții, sunt multe crevase și seracuri, este una dintre porțiunile dificile și periculoase. Merg cu mare, mare atenție pentru a evita să fac vreo greșeală.

Ajungem în Tabăra 1 cam în 2 ore. De aici m-am resemnat în fața sorții crude, mi-a fost foarte clar că va trebui să merg chiar până în Tabăra de Bază!!!

Deja sunt atât de obosită și supărată că nici măcar nu mai protestez. De acum chiar nu mai am ce face decât să continui să dau din picioare. Cu cât mai repede, cu atât mai rapid voi ajunge la odihnă…

Una din porțiunile cele mai dificile este de la „crampon point” (locul unde ne scoatem colțarii) până la corturi, drum printre stânci și bolovani, printre care se merge foarte greu cu 20 kg în spate și bocanci de altitudine în picioare.

Din fericire, undeva pe parcurs ne așteaptă cu Coca-Cola managerul Taberei de Bază. Și îmi ia rucsacul, ceea ce m-a bucurat foarte mult (fără nici o remușcare l-am lăsat să mă ajute, eu sunt bucuroasă când un bărbat dorește să mă ajute, mai ales în condițiile de acum 😄).

Ziua de astăzi a însemnat un adevărat tur de forță: plecare la miezul nopții către vârf; în jur de ora 8.30 începem coborârea, ajungem jos în siguranța Taberei de Bază la ora 18, chiar înainte să se întunece. În total 18 ore!!!

În ciuda protestelor mele de la coborâre, este extraordinar că am reușit să coborâm în aceeași zi de pe vârf, adică peste 700m urcați și vreo 3.350m coborâți. Fără modestie, chiar e o mare realizare 😄😄😄!

Bineînțeles că îi sunt recunoscătoare lui Justin pentru că a insistat să coborâm, deși astăzi a fost o zi foarte grea pentru mine.

Tabăra de Bază este goală și pustie. La noi au mai rămas doar 4 corturi (inițial fiind în jur de 100), 2 ale noastre și 2 ale unor iranieni, plus cortul lor de masă (al nostru este desființat).

Este sfârșitul sezonului la acest munte, toate agențiile se grăbesc să se mute la etapa următoare: Dhaulagiri, Ama Dablam și Tibet, cu Cho Oyu și Shishapangma. Acești ultimi 2 munți mari se află în Tibet, adică trebuie să mergi din Nepal în China pentru a-i urca.

În ultimii ani totul a fost închis datorită pandemiei și acum este mare aglomerație. Agenția noastră are peste 10 persoane pentru Shisha, care au urcat întâi Manaslu în prima parte a sezonului (cu oxigen suplimentar, foarte rapid). Toți sunt deja în Kathmandu, așteaptă viza pentru China. Prietenul nostru Adrian Laza este printre ei, Shishapangma fiind ultimul optmiar pe care îl mai are de urcat, al 14-lea adică.

Later edit: sezonul din toamna acestui an de la Shisha s-a încheiat tragic. Adrian va reuși să-și împlinească visul un an mai târziu, în octombrie 2024, devenind astfel primul român care a urcat pe cei 14 munți de peste 8.000m ai planetei. Bravo și felicitări Adrian, scriu și aici!

Imediat cum ajung, merg în cort să mă dezinfectez 😄, măcar parțial. Mă șterg cu șervețele umede peste tot, îmi schimb hainele pe care le am de 5 zile pe mine, scriu mesaje acasă. Aflu cu uimire că și-au făcut foarte multe griji: „coborai atât de repede încât am crezut că ai pățit ceva și te cară niște șerpași jos!” 😄😄😄. Da, incredibil, așa s-au gândit…

La cină suntem întâmpinați cu tort și felicitări. Am fost tare emoționată de acest gest, mai ales că bucătăria este aproape desființată.

Sunt destul de obosită, mă resimt după 18 ore de efort maxim. O mare parte din noapte stau cu ochii în tavan, rememorând și încercând să procesez evenimentele.

Vineri 29 septembrie

La prima oră mă prezint la duș; am refuzat să plec din Tabăra de Bază fără să mă spăl.

Apoi am strâns rapid bagajele și am coborât în Samagaun, sperând că vom reuși să zburăm cu un elicopter. Am hotărât să facem această mare extravaganță (în valoare de 500$ pentru amândoi, negociați intens de Justin), ca să ajungem mai repede în Kathmandu.

 

Nu avem succes cu zborul și restul zilei mănânc, dorm și scriu mesaje, având și net. Supe pentru mine și mult dal bhat pentru Justin, espresso pentru amândoi la o cafenea-magazin din sat.

Anunț tuturor vestea cea mare, am două vârfuri de peste opt mii de metri urcate fără oxigen suplimentar. Ca să mă laud, sunt prima româncă în această ipostază 😄!

Sâmbătă 30 septembrie

Astăzi reușim să zburăm, cu o parte din bagaje. Admirăm peisaje spectaculoase prin văile din regiunea Manang; suntem lăsați undeva într-un câmp, de unde vom lua un jeep.

 

6 ore mai târziu suntem în Kathmandu, unde ne vom răsfăța cu niște cartofi prăjiți (în general interziși acasă). Dar acum îmi pot permite, ca să zic așa, deoarece cântăresc cu 3 kg mai puțin 😄. Rezonabil, pentru că am avut mâncare bună și expediția a durat mai puțin decât de obicei.

Ziua următoare am reușit să ne schimbăm biletele de avion, pentru că am terminat expediția mai repede decât preconizasem. Incredibil pentru un munte atât de înalt, în 21 de zile de la intrarea în Nepal, am reușit să urcăm pe vârf!

Spre bucuria celor de acasă, ne-am întors cu 4 zile mai devreme! Acest noroc și privilegiu se întâmplă rar sau deloc, de obicei expedițiile durează 6-7 săptămâni.

Sunt profund recunoscătoare pentru tot ce am reușit să realizăm. Am avut noroc să fim sănătoși, să ne aclimatizăm, să nu ne accidentăm, să avem vreme bună și servicii de calitate ale agenției, să reușim să urcăm. S-au aliniat multe, știu asta. De data aceasta așa a fost!

Jurnalul ținut toată expediția îmi este de mare ajutor, ca un prieten tăcut, martor al tuturor întâmplărilor și gândurilor mele. Iar acum, când rememorez, stau cu el deschis 😊; ar fi imposibil să-mi aduc aminte atâtea amănunte fără existența sa.

Mulțumesc coechipierului meu de expediții, Justin Ionescu, pentru răbdarea pe care o are în momentele dificile și încordate de la altitudine și nu numai, ca și pentru echipa din ce în ce mai sudată pe care o formăm în munții mari ai lumii.

Sper că nu vă imaginați că totul este lapte și miere într-o expediție la peste 8.000m…important este că reușim să trecem peste momentele mai puțin plăcute.

Mulțumesc sponsorilor mei, fără de care aceste expediții în munții foarte înalți ar fi mult mai dificil de realizat.

Mulțumesc familiei și prietenilor pentru că există în viața mea și mă susțin în aceste vise îndrăznețe la altitudine.

Mulțumesc vouă, tuturor celor care mă citiți. Gândurile voastre bune și energia transmisă ajung până la mine și mă ajută mereu în momentele dificile de pe munte!

VĂ MULȚUMESC TUTUROR!