ACONCAGUA (Argentina) – Îngropați de ninsoare pe Ghețarul polonez

6.962m
ianuarie 2018
22 zile / 7 ore la vârf

Despre ACONCAGUA

Cerro Aconcagua este situat în Argentina și deține numeroase „titluri”: este simultan cel mai înalt munte din America de Sud, din ambele Americi, din emisfera sudică și cea vestică, precum și cel mai înalt munte din afara Asiei. Face parte și din circuitul Seven Summits.

Prima ascensiune pe ruta clasică, nordică, a fost realizată în 1897 de către o expediție europeană condusă de britanicul Edward FitzGerald.
Fața nord-estică a fost urcată în premieră pe 9 martie 1934 de către o echipă poloneză, din care au făcut parte K. Narkiewicz-Jodko, S. Daszynski, W. Ostrowski și S. Osiecki. În onoarea lor, această rută se numește Ghețarul Polonez.

Abordul pe ruta nordică este considerat cea mai înaltă ascensiune non-tehnică din lume, deoarece nu necesită folosirea corzilor și a pioletului. Dificultatea constă în însăși altitudinea muntelui, de aproape 7.000m, care necesită o aclimatizare temeinică.

Traseul expediției

În echipă cu Daciana Leonte, Nicoleta Tiron și Justin Ionescu, am abordat ruta Ghețarul Polonez și drumul pe 360 de grade al Aconcagua Provincial Park. Am plecat din Penitentes pe Vacas Valley până în Plaza Argentina, apoi la Ghețarul polonez.

Vremea proastă și lipsa timpului ne-au făcut să abandonăm frumoasa noastră tentativă, de a fi primele românce care urcă Ghețarul Polonez. Ne-am mutat pe ruta clasică și, din ultima tabără înainte de vârf, Colera, trei dintre noi am urcat pe Cerro Aconcagua. Coborârea am făcut-o pe ruta clasică, până în Plaza Mulas și apoi jos prin Horcones Valley până la Penitentes, apoi în Mendoza și înapoi acasă.

Un peisaj ireal

A fost o expediție cu multe peripeții, începând cu întârzierea de 3 zile din Mendoza, unde ni s-au rătăcit bagajele de cală, până la terminarea proviziilor și foamea mare de la coborâre.

Am întâlnit pentru prima dată penitentes, niște formațiuni specifice acestui munte, ca niște fâșii verticale de gheață, înalte de aproximativ 1 metru și foarte ascuțite. Erau câmpuri întregi de penitentes, resturi din ghețarul pe care mergeam, și arătau ireal, în tot peisajul acela arid și prăfos. Dincolo de ineditul peisajului, este foarte periculos să mergi printre aceste formațiuni, deoarece se pot rupe sau poți să aluneci și să te accidentezi.

Penitentes, formațiuni de zăpadă și gheață cu un aspect foarte straniu.

Ninsoare, ninsoare, ninsoare…

În Campo 1 prognoza meteo primită zilnic de acasă prin satelit ne arăta ninsoare, ninsoare și iar ninsoare, cam 50cm zilnic… cu atâta zăpadă, riscul de avalanșă este maxim.

Am avut mari emoții la traversarea ghețarului spre Campo 2 și la ultima porțiune înainte de tabără, plină de pietre și zăpadă care curg mereu la vale, dar totul a decurs în regulă.

Vremea potrivnică ne-a făcut să abandonăm ruta Ghețarului Polonez și să ne mutăm pe ruta clasică. Din Campo 2 am traversat pe curbă de nivel, la 6.000m muntele și ne-am mutat în tabăra Colera, ultima tabără înainte de vârf de pe ruta clasică. Ultima porțiune înainte de Colera este abruptă și fără sfârșit. Toată această traversare a durat 5 ore infinit de lungi.

Ziua vârfului

Vineri, pe 12 ianuarie, am urcat pe Cerro Aconcagua. Totul a început noaptea la 2.30 cu ritualul pregătirii apei. Nu am mâncat nimic deoarece nu aveam ce, doar ne-am hidratat. La 4.30AM ne-am pus colțarii în picioare și am plecat spre vârf.

Am ajuns la un mic refugiu, Independencia, când a început să bată vântul. Încălzitoarele din bocanci erau pornite pe poziția intermediară și picioarele erau în regulă, dar problema mare erau mâinile, care înghețaseră. Vântul crunt și gândul la riscul unor degerături, m-au făcut să mă gândesc serios să abandonez.

Ultimul urcuș abrupt înainte de vârf, a fost pe multă zăpadă înghețată, cu colțarii în picioare: 20 de pași apoi pauză, și tot așa.

Am ajuns pe vârf, un mare platou, acoperit cu zăpadă, după 7 ore de urcat, la ora 11.30, cu o bucurie greu de exprimat în cuvinte. Era senin și cald.. Mi-au dat lacrimile…

Pe vârf, vreme frumoasă și o mare bucurie!

Pe vârf eram doar noi trei și un rus simpatic, fără colțari, care ne-a dat un baton energizant să mâncăm.

O experiență de neuitat…

Deși nu am reușit ce ne-am propus, să urcăm Polish Glacier, a fost o experiență extraordinară, pentru mine, prima în acest tip de echipă. Ruta aleasă, faptul că am făcut totul singuri, deciziile dificile pe care a trebuit să le luăm, toate momentele petrecute împreună, sunt amintiri de neprețuit. Le mulțumesc coechipierilor că m-au suportat și în momentele mai puțin plăcute și sper să revin cândva la ghețarul acesta…

A fost prima expediție în care am ținut un jurnal. Am publicat AICI fragmente din jurnal.

DENT DU GÉANT (Franța) – Urcuș vertical
AMA DABLAM (Nepal) – Prima româncă pe „cel mai frumos munte din lume”
No Comments

Post A Comment