27 apr. ELBRUS (Rusia) – o ascensiune stahanovistă

5.642m
iulie 2013
5 zile

Despre ELBRUS

 

Situat în munții Caucaz din sudul Rusiei, la granița cu Georgia, Elbrus este cel mai înalt vârf al Europei, iar pentru iubitorii de legende – este locul unde a fost înlănțuit Prometeu.

Muntele este un vulcan stins cu două vârfuri, de Est și respectiv de Vest, Vârful de Vest făcând parte din două circuite – Seven Summits și Seven Vulcanoes.

Primul om care a urcat ambele vârfuri a fost Akia Sottaev, în cadrul expediției britanice condusă de F. Crauford Grove, în anul 1874.

O ascensiune memorabilă

 

Am urcat pe ruta sudică, cea mai ușoară și mai abordată.

După o scurtă aclimatizare la 3.300m pe munții din jur, Cheget și Terskol, am urcat cu telescaunul până la Garabashi (la 3.800m), unde a fost Tabăra de Bază.

Popular numit „La Butoaie”, Garabashi ne-a oferit cazare în niște butoaie cilindrice de metal, amenajate pentru dormit. Fiecare butoi are în interior 4 paturi, dotate și cu saltele, un lux absolut pentru acea altitudine.

 

A doua zi am urcat la Priut și apoi la Stâncile lui Pastukhov, la altitudinea de 4.600m, pentru o nouă rundă de aclimatizare, care a durat 6 ore.

În noaptea următoare, pe o vreme complet „neprietenoasă”, am plecat în sus, pe ghețar, și am reușit să ajungem pe vârf după o ascensiune de aproximativ 8 ore. Îmi aduc și acum aminte vântul teribil care ne-a însoțit pe toată durata urcării și felul absolut „stahanovist” în care ghidul rus ne-a dus pe vârf!

Evident că am vrut să mă întorc chiar de la început, dar m-am întors către Cami, cu care mă împrietenisem acolo, și am întrebat-o: „Cami, tu urci??” O să țin minte toată viața răspunsul ei: „Eu am venit aici să urc, nu să cobor!!!” A fost impulsul de care am avut nevoie ca să pot merge pas după pas, în vânt și frig teribil, până în cel mai înalt punct. O să îi rămân mereu recunoscătoare pentru acel punct de vedere, care pentru mine a contat enorm în acele momente.

O amintire pe viață

 

Nu-l voi uita niciodată pe bucătarul Akim din Tabăra de Bază, care ne pregătea mâncăruri neobișnuit de delicioase (și spun asta și acum, la 6 ani după, având oarece termeni de comparație). Când am coborât de pe vârf, ne-a strâns pe fiecare în brațe și ne-a dăruit o insignă sovietică. O amintire pe viață, care mă însoțește în fiecare zi…