13 iun. MATTERHORN (Italia-Elveția) – Prin Alpi cu Justin și Dinu…

4.478m
septembrie 2016
3 zile / 9 ore la vârf

Despre MATTERHORN 

Matterhorn pentru elvețieni, Cervino pentru italieni și Cervin pentru francezi, este un munte emblematic al lumii, cu forma sa de piramidă perfectă ce străpunge norii. Situat în Alpii Pennini, la granița helveto-italiană, are o formă recognoscibilă oriunde în lume.

Mult timp s-a crezut că este imposibil de urcat, până în 1865, când la Zermatt au sosit 2 echipe de alpiniști, una formată din 2 italieni și alta din 7 englezi. Zile întregi au încercat diferite rute, dar nu au reușit, așa că în final s-au decis să încerce și peretele estic, care este aproape vertical și era considerat drept „cel mai imposibil dintre toate traseele imposibile”.

Pe 14 iulie, Edward Whymper și cei 6 colegi ai săi au reușit să atingă vârful, însă victoria lor a fost plătită scump, 4 dintre membri căzând și murind la coborâre, ascensiune considerată ultima din epoca de aur a alpinismului.

După 3 zile, pe 17 iulie, pe vârf au ajuns pe ruta italiană Jean Antoine Carrel și Jean Baptiste Bich.

Traseu

Creasta sud-vestică Liongrat.

Am plecat în această mică expediție însoțită de Justin Ionescu și Dinu Țurcanu, fără un plan concret. Ideea mea era să urc în masivul Monte Rosa și, după aceea, văzând și făcând.

Am plecat din București cu mașina, ajungând în Alagna după 22 de ore de condus cu rândul (băieții). După ce am băut o cafea, am plecat în sus, întâi cu cele 3 telecabine și apoi pe ghețar, cu rucsacii grei în spate. Nu am găsit loc de cazare la refugiul Gnifetti, așa că am montat cortul pe ghețar, într-un loc mai ferit, unde am găsit și apă, direct de la sursă.

A doua zi am urcat la cabana Margherita, cea mai înaltă din Alpi, situată la 4.554m. Planul era să încercăm să urcăm a doua zi vârful Dufourspitze, cel mai înalt al masivului, ceea ce am și încercat. Am urcat până aproape de vârful secundar Zumsteinspitze dar ne-am întors. Plecasem cam târziu, ne-ar fi trebuit cuie de gheață și nu aveam cu noi.

Am coborât, am strâns cortul și am plecat pe valea alăturată, în Breuil-Cervinia, la poalele muntelui Cervino (fiind în Italia, să-l numesc așa). Din cauza vremii proaste ne-am odihnit o zi. Am aflat că nu este zăpadă deloc pe munte, ceea ce a dus la două decizii: să cărăm apă cu noi (băieții câte 6 litri fiecare, eu 4 litri) și să renunțăm la fiare, adică am lăsat jos colțarii și pioleții, băieții urcând în adidașii de trail! Eu am urcat cu bocancii de vârf, pentru că nu aveam altceva. Cert este că am plecat cu un bagaj redus la maxim și încărcați cu multă apă.

La refugiul Abruzzi bem o ultimă cafea și, pe o ceață densă, urcăm până la refugiu Carrel, tot mai îngrijorați din cauza vremii. Refugiul arată spectaculos, la 3.800m, suspendat pe niște stânci și cu un mare hău dedesubt. Seara a și nins vreo jumătate de oră, așa că ne-am culcat relaxați, mai rău de atât nu putea fi.

La ora 7 ne-am trezit, afară era senin, plecase toată lumea din refugiu. Băieții au împachetat urgent și au plecat în sus, eu am rămas la odihnă și admirat priveliștea. Nici nu am încercat să mă gândesc la ce urmează, știam că dacă ninge nu avem nici o șansă. Justin și Dinu s-au întors ușor euforici pe la ora 15 și am petrecut seara împreună, admirând apusul.

A doua zi, mare surpriză, este foarte senin. Plecăm tot ultimii, la ora 7, cu convenția să ne întoarcem indiferent cât de aproape de vârf suntem, la ora 12. În 4 ore, spre surprinderea mea totală, eram pe vârf!!! Pur și simplu nu-mi venea să cred…

Cred că doi factori au contribuit la această reușită: aclimatizarea temeinică făcută în Monte Rosa și norocul de a avea două zile consecutive de vreme bună.

Coborârea a fost infernală, timp de 5 ore pe stâncă friabilă, la descățărat și făcut rapeluri până la Carrel și apoi în mare viteză încă 4 ore până jos în Cervinia.

Un munte superb, pe care m-aș întoarce oricând, poate pe creasta Hörnli, poate pe altă rută.